„Sunt oameni atât de săraci, că în afară de bani n-au nimic” – olarul Daniel Leș

Daniel Leș din Baia Sprie este unul din puținii români care mai practică astăzi olăritul. Meșteșugul l-a învățat printr-o rânduială veche, de la tatăl său, pe meleagurile sacre ale Maramureșului.

A început la 10 ani, iar după 7 ani de ucenicie, a dat primul examen și l-a trecut cu brio.

Olăritul este o meserie plină de semnificații și încărcătură spirituală. Între lut și om există, fără îndoială, multe asemănări.

Truda olăritului începe de la extragerea argilei, continuă cu frământarea ei și abia apoi începe prelucrarea.

Sunt numeroase stadii prin care trebuie să treacă lutul până ce ajunge la un vas trebuincios.

În acel lut, pe care îl prelucrezi cu atâta migală, sunt contopiți strămoșii noștri, spune Daniel Leș. De aceea olăritul este o meserie sacră, ce trebuie practicată cu sfințenie.

Cu cât frămânți lutul mai bine, cu atât mai mult ies afară impuritățile. La fel e și cu omul, spune meșterul olar.

„Omul se asemănă cu lutul când lutul este zgrunțuros”.

Lutul bine frământat devine curat, moale și fin. La fel și omul trebuie să se lase moale în mâinile Olarului Celui mare, care este Dumnezeu.

Când își leapădă propria voință și se lasă în voia Creatorului va fi modelat mai ușor și va putea deveni un vas de cinste.

Fiecare ne-am născut cu anumite cusururi. Unii dintre noi am deprins vicii și patimi. De aceea vine o vreme când Meșterul Cel mare consideră că este timpul să fim prelucrați.

Dacă nu ne împotrivim, frământarea va fi mai lesne de suportat.

Citește și – Omul care se lasă în voia lui Dumnezeu are acea liniște pe care o are pruncul în brațele mamei sale

Daniel Leș nu poate să uite perioada copilăriei, când mama îngrijea de el și ceilalți patru frați cu multă acrivie.

Deși erau vremuri grele, nu duceau lipsă de cele de trebuință. Erau spălați, curați, îmbrăcați, sătui și sănătoși.

„Mama mea este o sfântă, care a îndurat perioada comunistă și ne-a ținut pe toți cinci […]. Mă mir cum ne-a jungea puiul ăla la toți o săptămână, și nu mâncam atâta carne. Și ne aveam unul pe altul”.

În satul maramureșean există o rânduială care se transmite din generație în generație.

Oamenii sunt muncitori, gospodari și foarte responsabili. Aceste calități se datorează în principal credinței în Dumnezeu.

Daniel a învățat să lucreze totul cu rânduială și cu sfințenie, ca pentru Dumnezeu.

Omul modern nu seamănă deloc cu omul satului maramureșean. El este mai degrabă captiv decât liber, și rob al banului, al tehnologiei și al confortului.

Nu mai știe să se bucure, să simtă frumusețea naturii. Este lipsit de viață lăuntrică.

Își petrece tot timpul pe telefon și pe calculator și se uită pe ferestre cu imagini necuviincioase.

Lele, care a trăit într-o casă din anul 1700, a văzut lumea printr-un gemuleț mic timp de 80 de ani.

„Voi pe ce ferestre vă uitați astăzi? Și în ce locuri vă duc acele ferestre? […] E vorba despre cumințenia din satul românesc. Cât vom rămâne cuminți, vom rămâne vii”.

Oamenii din lume sunt morți, lipsiți de orice fel de bucurie. Au tot ce își doresc, dar inima li-i goală.

„Viața-i mult mai frumoasă decât a face bani. Sunt oameni atât de săraci, că în afară de bani n-au nimic”.

Drama cea mai mare este că aleargă numai după îmbogățirea materială.

Citește și – Nu multa bogăție, nu banii mulți, nu multa hrană și celelalte câte le adună omul poate să liniștească inima lui – Părintele Cleopa

Aceasta nu aduce nici un pic de bucurie sau de tihnă sufletească. Dimpotrivă, îi încarcă de griji, îi umple de tulburare.

„Cel mai mare virus astăzi nu este COVID-ul, este lăcomia omului. Nu ne mai săturăm: să mâncăm, să mergem în excursii peste hotare și uităm de țara noastră”.

Daniel Leș iubește satul în care s-a născut și nu ar da nimic pe dânsul. Viața satului este cea care poate să umple sufletul de sens.

„Dragii mei. Nu noi o să salvăm satul românesc. Satul românesc o să ne salveze pe noi. Să fugim de-acolo dintre betoane cât mai putem.

Să ne ducem să luăm o gospodărie. Să curățăm fântana, să luăm o vacă și să ne cosim terenul manual cu coasa.

Și să ne mulțumim cu cât ne dă terenul, pentru că noi avem o țară foarte bogată”.

Citește și – Narura – cea mai bună “prescripție medicală” pentru sănătatea mentală a lumii urbanizate (depresie, stres, anxietate)

Înainte vreme stăteau câte zece copii într-o casă, iar iarna mai aduceau și mieluții, ca să nu înghețe se frig.

Și încăpeau cu toții fără probleme. Și erau fericiți.

Acum oamenii au case mari, dar nu stau în ele. Sau stau numai câte doi.

„Acesta este blestemul de pe lume. Să nu se mai sature omul […]. Ne-am izolat fiecare în camera noastră, cu telefoanele mobile sub nas”.

„Ca un apostol care strigă în pustie o să strig: „Oameni buni, treziți-vă! Gustați viața din plin. Mai beți un lapte de vacă dintr-o cană de lut!”

Cu banii pe care îi câștigă din olărit și din cazarea turiștilor, Daniel Leș mai salvează câte o casă bătrânească, aflată în pericol de a fi dusă peste hotare.

„Nu te încarcă altceva mai tare decât satul românesc, în care, dacă intri în rânduială, deja ești în căucul palmei lui Dumnezeu.

Și nu uitați: dacă-L scoatem pe Dumnezeu afară, orice am avea, suntem nefericiți”.

Sursă articol: HaiHui în doi, Lecții de viață cu Daniel Leș, ultimul dac liber din Maramureș: https://www.youtube.com/watch?v=Dw4GoBNqwlg&ab_channel=HaiHuiindoi