Omul care sufera este lut framantat in mana cerescului Olar

Un reproș pe care îl aducem deseori lui Dumnezeu este formulat în două cuvinte:

„De ce?” De ce mi s-a întâmplat mie una ca aceasta? De ce tocmai mie? De ce nu poate fi altfel?”

Nimeni nu poate spune că nu a avut niciodată astfel de întrebări când a trecut prin necazuri.

Dacă ele ar fi puse corect, nu ar mai suna ca un reproș.

Ispitele prin care suntem datori să trecem trebuie înțeles în adevăratul lor sens duhovnicesc.

„Suferința, de fapt, nu are nevoie de o explicație. Suferința are nevoie de un sens”.

De ce suntem încercați și loviți în viață atât de greu? Din cauza păcatelor noastre. Sau din pronia cea mântuitoare a lui Dumnezeu.

Un creștin adevărat nu cutează să Îi arunce lui Dumnezeu în față o astfel de întrebare.

Durerea inimii sale o canalizează spre a înțelege sensul suferinței sale.

De ce Dumnezeu a îngăduit acel lucru cumplit?

Oare nu am niciodată nici un rău nimănui? Oare nu am dezamăgit pe nimeni? Oare nu am înșelat, nu am trădat, nu am trecut cu vederea pe aproapele?

Oare am fost tot timpul împlinitori ai poruncilor lui Dumnezeu?

Din cauza tuturor greșelilor noastre nu avem dreptul moral să Îl întrebăm pe Dumnezeu „de ce”.

Oare suntem cei mai drepți din lume?

Și chiar dacă ducem o viață curată și plăcută lui Dumnezeu, oare nu merităm să suferim pentru patimile lui Hristos?

Dacă nu păcatele sunt pricina necazurilor, să nu uităm Cineva a murit în locul nostru.

Fiecare dintre noi are de dus o cruce. Drumul spre Împărăția Cerurilor trece prin Golgota.

Mântuitorul nu a avut o altă cale, nici noi nu putem urca la cer fără durere, fără chin, fără suferință.

Citește și – Nu sunt oare micile necazurile o binefacere prin care ne izbăvim de chinurile veșnice?

Întrebarea corectă nu este „de unde vine suferința asta?” ci „încotro mă duce suferința mea?”

Părintele Nicolae Dima spune că noi suntem precum lutul în mâinile olarului. Olarul este Dumnezeu, iar noi trebuie să devenim vase de cinste, vase de preț, vase curate în care să se poată sălășlui Duhul lui Dumnezeu.

Când mâinile Olarului frământă lutul, adică trupul și sufletul nostru, El poate simți impuritățile care se află acolo și le poate înlătura.

Dacă nu ne lăsăm frământați și modelați, nu putem deveni fii plăcuți Părintelui ceresc.

Citește și – Necazurile arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu

Cu toții trebuie să trecem printr-o probă de foc, care ne dovedește virtuozitatea.

Suferința și greutățile ne purifică și sufletul și trupul.

Dacă nu suntem frământați bine și curățați de reziduurile care nu trebuiesc, vom crăpa atunci când suntem trecuți prin foc.

Dacă lutul este moale, focul prin care este trecut va transforma vasul într-unul foarte puternic și rezistent.

„Fără fisură, fără puncte de rupere”.

Singura condiție este ca materialul din care vasul este făcut să fi fost curățat înainte de toate impuritățile potrivnice.

„Omul care suferă este lut frământat în mâna cerescului nostru Olar, Marele Meșter. Ne frământă și ne frământă și noi plângem și ne doare și suferim”.

Toată această suferință nu este în zadar.

„Aceleași mâini care acum ne pun la încercare și la cernere, aceleași mâini divine ne vor întocmi apoi cu o genială pricepere și cu o nesfârșită iubire de Părinte”.

Sufletul care se lasă modelat nu mai plânge, ci „știe să tacă” și să își aștepte desăvârșirea.

Aceasta înseamnă să suferi cu sens, și nu cu disperare, care nu are nici un folos.

„Suferința trebuie parcursă cu smerenie”.

Să alegem calea credinței atunci când omenescul, firescul și logicul nu-și mai au sens.

Atunci când suntem încercați, trebuie să fim încredințați că Dumnezeu știe ce face. Suntem în mâinile Lui. Să ne lăsăm în voia Lui și să nu ne împotrivim.