Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia

Pe 9 martie în fiecare an se face pomenirea celor 40 de sfinţi care au primit de bunăvoie mucenicia pentru Hristos și dorirea vieții celor veșnice.

Aceștia au trăit pe vremea împăratului păgân Licinius (308-324), mare prigonitor al creştinilor.

Erau soldaţi creştini şi făceau parte din aceeaşi oaste – ”Lgiunea XII Fulminata din Armenia”, deşi unii erau de origine greacă, alţii armeană, iar alţii de origine romană.

Când împăratul a dat ordin ca toţi creştinii să fie aduşi la cercetare, au fost prinşi şi cei 40 de soldaţi care mărturiseau credinţa în Iisus Hristos.

Licinius a încercat să-i înduplece să se lepede de credinţa ortodoxă şi să se închine idolilor, dar fără să reuşească. Mucencii nu s-au plecat poruncii împăratului, şi pentru aceasta au fost mai întâi bătuţi cu pietre peste faţă.

Prima minune petrecută cu mucenicii din Sevastia este că pietrele nu s-au atins deloc de sfinţi, ci mai vârtos se întorceau câtre cei care le aruncau.

Apoi împăratul a poruncit ca sfinţii să petreacă o noapte în mijlocul unui lac îngheţat, în toiul iernii.

Și pe când se aflau ei în apa rece ca gheaţa, unul din ei n-a putut răbda chinul şi a ieşit din lac, alergând la o baie caldă din apropiere. Dar când s-a atins de căldura băii, trupul acestuia s-a topit pe loc.

Văzând aceasta, ceilalți mucenici s-au rugat lui Dumnezeu să-i întărească în lupta lor mucenicească și să îndure chinurile groaznice ale înghețului.

Și pe când se rugau ei, iată din cer s-a pogorât atunci o lumină mare care a topit gheața și a încălzit apa.

Unul din ostaşii împăratului care păzeau pe mucenici a văzut aburii calzi ai lacului, lumina din cer și 40 de cununi pogorându-se deasupra sfinţilor.

Una din coroane nu avea însă pe capul cui să se aşeze, de vreme ce unul din cei 40 se lepădase de dragostea lui Hristos, alegând dragostea de cele trecătoare.

Văzând această minune, ostaşul păgân s-a cutremurat de frică şi s-a aruncat dintr-o dată în lac, înlocuindu-l pe cel plecat, mărturisind că şi el este creştin.

Când s-a făcut dimineaţă, cei 40 de sfinţi erau încă vii, prin minune dumnezeiască. Atunci oamenii împăratului au început a frânge fluierele picioarelor mucenicilor pentru a le grăbi moartea.

Unul din ei, fiind mai tânăr, rezistase mai bine îngheţului. Văzându-l slujitorii împăratului că încă mai răsufla, au decis să-l lase să trăiască.

Mama mucenicului era şi ea creştină şi privea toată întâmplarea de pe margine. Temându-se ca nu cumva fiul ei să rămână fără de cunună, l-a luat în spate şi a alergat după căruţa cu care ostaşii cărau trupurile celorlalţi mucenici.

Prefera să-l dea morţii pământeşti, ca să-l ştie întru odihna cea veşnică, acolo unde este viaţa cea adevărată. Şi în timp ce alerga aşa cu el, tânărul mucenic şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Şi mult bucurându-se mama că fiul ei s-a dus către Domnul, a dus trupul lui alături de ceilalţi mucenici, pentru a fi numărat împreună cu ei.

Apoi slujitorii au făcut un foc mare şi au ars trupurile sfinţilor mucenici, ca nu cumva creştinii din cetate să poată lua moaştele lor şi să se închine lor.

Au aruncat apoi rămăşiţele sfinţilor în râu. Însă prin minune dumnezeiască, moaştele lor s-au adunat la un loc şi au fost purtate de ape către oameni credincioşi care le-au luat cu evalvie spre cinstire.