Despre trăirea în PREZENT – Părintele Arsenie Papacioc
„Recomand o stare de prezenţă continuă, o relaţie cu Dumnezeu permanentă”, spunea Părintele Arsenie Papacioc. Un sfat prețios legat de cum să ne rugăm, pe care nici un alt mare duhovnic nu l-a formulat așa de frumos.
„De ce ne înșelăm crezând că există alt timp? Când zicem: las pe mâine, timpul ăla nu e al tău. Să folosim bine timpul, și îndeosebi ziua de azi.
Părintele Arsenie Papacioc
Eu nu prea sunt de părere cu nevoința, ci cu o stare de prezență continuă. O stare de prezență a inimii cu Dumnezeu, o relație cu Dumnezeu permanentă. Asta e lupta, având în vedere un singur obiectiv: mântuirea noastră.
Învățătura de finețe a acestui drum de mântuire este să fim mereu în dispoziție, acum. Dacă nu plecăm de la mântuirea noastră, ne rătăcim în teorii, în filosofii, care nu fac decât să creeze niște noutăți, niște noțiuni, și nu răspund la marea întrebare: cum mă mântuiesc?
Avem nevoie de prezența noastră total atunci când avem o poziție de rugăciune. Nu e un program de rugăciune. E o permanență. Nu suflăm și răsuflăm din când în când, ci permanent.
Vezi, suflarea și răsuflarea, e tot de la Dumnezeu și asta. Adică suntem guvernați de Dumnezeu întru totul. Că zice Mântuitorul, un lucru pe care l-a zis cu mare prudență: „Nu se mișcă fir de păr fără voia Mea„.
A, va să zică orice gând, orice frunză, orice iarbă, se întâmplă numai cu voința lui Dumnezeu. De aia ne cere prezența noastră. „Nu mă lăsa Doamne, că mă mănâncă lupii, nu mă lăsa”.
Un frate al meu mai mare (a fost împușcat până la urmă), nu credea în Dumnezeu, la vârstele când începe să-și ia independență tânărul, la 18 ani, cam așa. L-a apucat o ploaie pe câmp. Și a început „Doamne!” A, va să zică, există! Deci, orice mișcare, Dumnezeu o face cu rost, ca noi să fim prezenți la al doilea pas.
Eu, când eram tânăr, am văzut o oaie (că sunt crescut la țară; bunicul meu a avut mii de oi), că dă din picior, și s-a culcat. Și mi-a atras atenția, eram copil foarte mic. Zic: „Mămică, de ce a dat din picior?”. „Se închină mamă, se închină”. Atâta mi-a trebuit.
Deci, toate întâmplările vieții sunt ca să-ți atragă atenția pentru vremea în care tu poți discerne, să desfășori ghemul care este strâns sau încurcat. Și atunci, dacă oaia se închină, iată cuvântul care zice „toată făptura să laude pe Domnul”.
Bunăoară, nu e vorba de școală, e vorba despre experiența vieții mai mult. Suntem creați de Dumnezeu ca să cunoaștem tot, și mai ales pe El.
„Doamne, Doamne, Doamne, Doamne”, dacă zici, e mai bun, dacă nu știi altceva. Un frate într-o mănăstire mergea pe deasupra pământului. Când l-a văzut starețul, a zis: ăsta are o lucrare. Și la un moment dat l-a văzut că nu mai merge pe deasupra. Și a zis starețul: să știi că ăsta și-a pierdut lucrarea.
Și l-a chemat: „Cum te rogi tu?” „Părinte, eu mă rugam înainte așa: „Doamne, nu mă milui pe mine păcătosul, Doamne, nu mă milui pe mine păcătosul”. Și m-am scăpat și am zis tare în biserică, și m-a auzit părintele de lângă mine, și mi-a zis: să nu mai zici asta. Zi „miluește-mă pe mine păcătosul”.
Și starețul i-a zis: să zici tot ca înainte. Nu conta ce zice, că Dumnezeu n-are nevoie de cuvintele noastre, ci are nevoie de inima noastră.
(Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc, Universul Credinței, Televiziunea Română)
