Valeriu Gafencu – sfântul închisorilor
Armata de suflete care au murit în închisorile comuniste numără şi sufletul tânărului Valeriu Gafencu, fiul lui Vasile Gafencu.
Acesta a trecut prin închisorile de la Aiud, Piteşti şi Târgu Ocna.
Valeriu Gafencu – sfântul închisorilor: Fericiti cei prigoniti.net
Valeriu Gafencu nu a fost pe nedrept numit „sfântul închisorilor” (de către Nicolae Steinhardt). El a îndurat cu o tărie neomenească torturile, dar mai ales bolile contactate pe timpul detenţiei şi regimul de flămânzire la care a fost supus.
Și-a cunoscut ziua morţii şi a trecut dincolo cu seninătate.
Rămâne unul dintre marii poeţi tăinuţi, care au scrijelit versuri de aur în spatele gratiilor, având ca inspiraţie poetică motivele suferinţei şi a jertfei pentru credinţă.
Cuprins
Drumul închisorilor
Avea numai 24 de ani şi era unul dintre cei mai iluştri studenţi la Facultatea de Drept din Iaşi.
Tânărul Valeriu era pe atunci conducătorul grupării „Fraţii de Cruce’. Activitatea legionară pe care o desfăşura nu a scăpat de prigoana regimului dictatorial al lui Antonescu.
În 1941 este condamnat la muncă silnică în puşcăriile de la Aiud şi Piteşti – unde a avut loc procesul monstruos de reeducare a deţinuţilor.
În 1949 este mutat la închisoarea de la Târgul Ocna într-o stare de sănătate precară, în urma torturilor bestiale din temniţele comuniste şi a lipsei de hrană.
Aici a mai supravieţuit prin minune încă doi ani, deşi era bolnav de TBC pulmonar, osos şi ganglionar, reumatism şi slăbit de înfometare.
”Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”
În contrast cu suferinţa fizică vizibilă, chipul lui Valeriu Gafencu radia de o lumină cerească stranie, care îi mângâia pe toţi. Camarazii de celulă mărturisesc acest fenomen.
Era schimonosit trupeşte. Era plin de plăgi tuberculoase şi scuipa sânge, dar figura lui de sfânt era parcă dintr-un alt tablou.
Alţi bolnavi se văitau, blestemau şi se revoltau, pentru că durerile rănilor erau îngrozitoare. Valeriu însă avea numai lacrimi şi picuri de sudoare, amuţite de durere.
De altfel, el nu a renunţat nici o clipă la rugăciune, aceasta fiindu-i hrana trupească şi sufletească. Era cu totul locuit de Duhul Sfânt, încât Dumnezeu i-a descoperit şi ziua morţii.
Și-a cunoscut ziua morţii
Valeriu Gafencu le-a vorbit colegilor de celulă cu două zile înainte de moarte, spunându-le să îi facă rost de o cămaşă albă şi de o lumânare, pentru ziua de 18 februarie (1952).
Le-a mai cerut să-i pună cruciuliţa (primită de la logodnica lui) în gură, pentru a fi mai uşor identificat la dezgropare. După ani îndelungi de jertfă şi rugăciune neîncetată, Valeriu Ganfecu a făcut trecerea lin.
Astăzi, oamenii îl cinstesc pe ca pe un sfânt, deşi nu a fost încă recunoscut de Biserica Ortodoxă. S-au pictat icoane cu chipul lui. De asemenea, poeziile sale au străbătut ecoul celulelor şi acum se cântă cu mare evlavie în biserică.
Jertfa lui Valeriu Gafencu
Atins de o dragoste divină, Valeriu Gafencu cedează medicamentele pe care le-a primit de la un prieten de închisoare altui bolnav – pastorul Wumbrand, sperând să-i salveze aceluia viaţa, ceea ce s-a şi întâmplat.
Suferă o intervenţie chiurgicală fără anestezie, pe viu, fără să spună un cuvânt. Medicii au realizat că anestezicul nu a fost făcut bine abia la urmă, şi au rămas uluiţi de tăria acestuia.
În ultimele clipe de viaţă, Valeriu primeşte apă cu zahăr, întrucât abia mai respira, iar inima îi bătea cu putere. Atunci el mustră pe colegii lui, zicând: „Lui I-au dat pe cruce fiere iar voi îmi daţi mie miere?”
Când trupul lui a fost scos afară, s-a pornit dintr-o dată o ninsoare albă, care a acoperit ca o pânză curată noroiul din jurul lui.
Virgil Maxim spunea: „Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii, sub toate aspectele”.
Valeriu Gafencu a fost asemănat cu un Arhanghel, din pricina frumuseţii fizice şi sufleteşti.
„Fizic, părea un Arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic”.
