Mari Duhovnici ai României: Părintele Paisie Olaru

Mănăstirea Sihăstria a fost un adevărat focar de sfinţenie. Aici s-au adunat cele mai harnice albine ale spiritualităţii româneşti.

Aici e locul unde s-a strâns cea mai dulce miere – hrană vie pentru inimile credincioşilor din toate colțurile țării.

Parintele Paisie Olaru: Basilica.ro

Cuprins

Toggle

Părintele Paisie Olaru – duhovnicul păcii

Izvorul duhovnicesc de la Sihăstria are multe braţe, fiecare cu mireasma lui.

Amintim cu evlavie pe părintele Ioanichie Moroi – primul mare stareţ al Mănăstirii Sihăstria, părintele Ilie Cleopa, părintele Paisie Olaru, părintele Ioanichie Bălan şi părintele Arsenie Papacioc, care a poposit o vreme în munţii Moldovei.

Părintele Paisie Olaru a fost unul din cei mai iubiţi duhovnici ai ţării noastre.

Era omul blândeţii și al liniștii. A primit de la Dumnezeu darul vindecării sufletelor înstrăinate şi rănite de regimul comunist ateic.

A reuşit, prin duhul blândeţii sale, să adune oile risipite şi să le apropie de Dumnezeu, să ridice pe cei deznădăjduiţi şi să inspire tuturor nădejdea iertării şi a mântuirii.

Era blând şi smerit cu inima

Părintele Paisie era firav şi simplu la port, dar şi la duh. Nu punea pietre de poticneală celor dornici de a urma traseul duhovnicesc.

Învăţătura lui se baza pe trăirea unei vieţi smerite, simple, neîncărcată de duhul greoi al răutăţii.

Puterea părintelui consta în pacea interioară cu care reuşea să mobilizeze inimi împietrite şi să tămăduiască răni adânci.

Pasul lui era domol şi alene. În preajma lui se putea simţi o căldură şi o dragoste aparte, izvorâte dintr-o inimă dăruită cu totul lui Dumnezeu.

Întreaga lui existenţă era întemeiată pe cuvinte puţine, sfaturi părinteşti şi o inimă de mamă.

Patriarhul Daniel, pe când era Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, spunea că „bunătatea părintelui Paisie Olarul nu era sentimentalistă, la fel cum mânia lui nu era pătimaşă.”

Iubea mult liniştea

Părintele Paisie iubea mai mult decât orice liniştea, freamătul curat al naturii şi tăcerea pustiei.

Mare ascet şi rugător pe măsură, părintele părea naiv în simplitatea şi curăția sa.

Fiind un isihast desăvârşit, nu putea renunţa la linişte, de aceea se retrăgea deseori la chilia lui de lemn făurită în mijlocul codrului, unde se îngrijea şi de o grădiniţă de zarzavaturi.

Mângâietor al celor bolnavi

Se întrista alături de cei care erau în suferinţă şi vizita mereu pe bolnavi. Această preocupare iubitoare pentru suferinzi a transmis-o ca un testament şi ucenicilor săi.

Maica Gorgonia este una din fiicele sale duhovniceşti care a luat jugul greu al îngrijirii bolnavilor. Ea povestea cum părintele primea pe toţi cu o bunătate neţărmuită.

Spovedea până după miezul nopţii, şi rămânea pe scăunel până dimineaţa, moţăind în rugăciune pentru toţi. Maica Gorgonia s-a mutat și ea la Domnul, după mulţi ani de trudă lângă patul bolnavilor.

Dă-le Doamne, un colţişor de Rai!

Părintele Paisie avea o rugăciune scurtă pentru pelerinul care venea la el de departe: „Binecuvintează, Doamne, casa lui, masa lui. Şi dă-i, Doamne, un colţişor de rai”.

Era mai degrabă adeptul chipului blând de a întări pe oameni în credinţă, în contrast cu stilul mai dojenitor al părintelui Celopa.

Când a plecat în pustie, părintele Arsenie Papacioc a primit de la părintele Cleopa pesmeţi, iar de la părintele Paisie cubuleţe de zahăr.

Cuvinte după moarte

După mutarea părintelui, acesta s-a arătat în vis unui ucenic, plângând.

– De ce plângi, Părinte Paisie? Te doare ceva?

– Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la Rai. O, câtă nevoie şi câtă frică are sufletul atunci!

Să nu va treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Luaţi seama că tare este scump Raiul. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei”.