Când boala este o pedeapsă pentru păcatele săvârșite

Boala ne oferă, fără doar și poate, pilejul de a cugeta la viața noastră și la mântuire.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea că „bolile trupului sunt toate și întotdeauna urmare a păcatelor și pentru păcate”.

Chiar dacă nu întotdeauna este o consecință a păcatelor, ea ne predispune la o cercetare lăuntrică ce aduce mult folos sufletului.

Mai întâi se îmbolnăvește sufletul iar apoi și trupul – ca cel care își trage viața de la suflet.

Un om cu sufletul bolnav nu poate fi sănătos nici în trup, chiar dacă nimic nu vădește aceasta pe dinafară.

Sfântul Teofan zice că atunci când păcătuim, întunericul și urâtul pătrunde în sufletul nostru.

Iar acestea au o înrâurire nesănătoasă asupra corpului, mai ales asupra sângelui.

Păcatul este o încălcare a legii divine, a poruncilor lui Dumnezeu. Este, așadar, o lucrare împotriva Creatorului vieții.

De aceea ne putem mira cum de oamenii care lucrează împotriva Izvorului Vieții continuă să rămână viu după ce au păcătuit.

Aceasta nu poate să arate decât mila lui Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”.

Dumnezeu nu ne pedepsește pentru păcate, ci consecințele faptelor noastre sunt cele care ne aduc la suferință și la boală.

Iar suferința și durerea sunt îngăduite ca mijloc și cale de pocăință.

Atunci când un om bolnav începe să se cerceteze și să își vadă păcatele, calea spre vindecare se deschide.

Când începe să se căiască pentru păcatele sale și să se împace cu Dumnezeu în conștiința sa, sufletul lui începe să se vindece.

Sfântul Teofan spunea că pocăința ajută nu doar sufletul, ci și procesul de tămăduire a trupului:

„Acest lucru netezește și drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor”.

El amintește în scrierile sale de un medic renumit care nu începea tratamentul până când pacientul nu se spovedea și nu se împărtășea cu Trupul și Sângele Domnului.

Cu atât mai mult stăruia ca pacienții săi să facă aceasta cu cât boala lor era mai gravă.

Vedem în Sfânta Scriptură că bolile trupești sunt de multe ori o consecință a păcatelor.

Tot acolo vedem că Mântuitorul întâi iartă păcatele și apoi dăruiește vindecarea.

Sau, mai bine spus, odată cu iertarea păcatelor se vindecă și trupul.

Aceasta o vedem limpede din pilda slăbănogului care zăcea pe pat pe care prietenii săi l-au coborât prin acoperiș în fața Mântuitorului.

Iar Evanghelia ne spune că, văzând credința lor, Hristos i-a spus celui paralizat:

„Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2).

Aceste cuvinte însemnau de fapt tămăduirea trupului celui bolnav.

Căci atunci când cărturarii au început să murmure și să Îl acuze pe Hristos de hulă, El le-a zis:

„Ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te și umblă?” (Matei 9, 5).

Iertarea păcatelor sau vindecarea pe care Dumnezeu le dă prin puterea și mila Sa sunt una și același lucru.

Citește și – A vindeca o boală fără a dezrădăcina păcatul este ca și cum ai acoperi o rană cu puroi

Paralizia trupului este, și în cazul slăbănogului de la Vitezda, o urmare a păcatelor.

Treizeci și opt de ani zăcea imobilizat și spera să se vindece.

În tot acest timp trebuie să se fi pocăit adânc pentru viața sa păcătoasă, pentru că Mântuitorul se apropie de el, și ca și când ar fi primind pocăința lui, îl vindecă.

Iar când îl întâlnește în templu, îi spune:

„Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Aceste cuvinte arată clar că boala lui, neputința trupului său se datora păcatelor.

Să luăm aminte la acest lucru și să nu căutăm explicații în altă parte pentru bolile care ne cuprind.

Și mai ales să ținem cont de „sfatul” Doctorului sufletelor și al trupurilor, Care ne spune că dacă după ce ne însănătoșim continuăm să trăim în păcate, necazuri și mai mari vor veni asupra noastră.

Citește și – De ce la vreme de boală nu alergăm la Cel Care ne poate vindeca și trupul și sufletul?

Această poruncă a dat-o Mântuitorul și femeii celei ce săvârșise adulter și pe care vroiau să o ucidă cu pietre, potrivit legii lui Moise:

Dumnezeu S-a milostivit spre ea și n-a osândit-o, nici n-a pedepsit-o. Cu singura condiție să se pocăiască și să renunțe la păcat.

„Mergi; de acum să nu mai păcătuiești” (Ioan 8, 11).

Păcatul ei era cu siguranță un păcat de moarte. Probabil la fel era și al slăbănogului.

„Tocmai aceste păcate atrag în cea mai mare măsură pedeapsa lui Dumnezeu”.

Pedeapsa sub formă de boală este de fapt o binefacere. Pentru că prin suferință omul se deschide spre Dumnezeu și aude glasul Lui cel blând care Îl cheamă.

„Omul este chemat la pocăință fie prin boala trimisă asupra lui, precum s-a întâmplat cu slăbănogul, fie prin prigoana pe care Dumnezeu a îngăduit oamenilor să o dezlănțuie asupra lui, precum s-a întâmplat cu David”.

De aceea bolile nu trebuie să ne ridice cu răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, ci trebuie să ne smerească; să ne grăbească spre doctoria cea tămăduitoare și mântuitoare a pocăinței.

Și ce ne spune Domnul când ne întoarcem la El cu pocăință? „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”

Ne numește „fii” și ne dă dulcea iertarea, fără să se ceară socoteală.

Surse articol:

1. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Bolile trupului, urmare a păcatelor, Doxologia: https://doxologia.ro/cuvant-de-folos/bolile-trupului-urmare-pacatelor
2. Sfântul Ignatie Briancianinov, Boala slăbănogului a fost o pedeapsă pentru păcate, Doxologia: https://doxologia.ro/cuvant-de-folos/boala-slabanogului-fost-o-pedeapsa-pentru-pacate