Din ce cauză nu putem rosti neîncetat rugăciunea inimii?

Orice ai face, oriunde ai fi, oricum ai sta, să zic mereu în sinea ta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

Acesta sfatul pe care mulți părinți îl dau fiilor lor duhovnicești. Deși pare cea mai ușoară rugăciunea, lucrarea ei este extrem de anevoioasă pentru cel care nu este deprins să se roage neîncetat.

Din ce cauza nu ne putem ruga neincetat

Puțini sunt cei care reușesc să rostească neîntrerupt această rugăciune și să o aducă din minte în inimă. Viața noastră este plină de zgomot, de griji, de îndeletniciri mai mult sau mai puțin folositoare, de planuri, de dorințe și de tot felul de lucruri care încarcă mintea și inima noastră și ne împiedică să ne ținem gândul la Dumnezeu și la cele veșnice.

Suntem lesne aplecați spre atracțiile lumii acesteia și cu greu reușim să ne eliberăm din robia păcatelor și a plăcerilor.

De ce nu ne putem ruga mereu cu rugăciunea inimii sau a minții? Pentru că, așa cum spunea Părintele Sofian Boghiu, această rugăciune cere din partea noastră multă stăruință, luare aminte și duh smerit.

Și ne mai trebuie ceva ca să reușim: răbdare. Mântuitorul a zis că prin răbdare ne vom mântui sufletele. Oricât de multă râvnă am avea spre rugăciune, dacă nu avem răbdare, rugăciunea nu va rodi în noi.

„Cei care se angajează la această rugăciune, auzind multe lucruri despre ea, vor să și-o însușească, dar nu au cu ei și mijloacele ajutătoare. Adică, în primul rând, nu au răbdare să o zică în continuu”.

Nu ne putem păstra mintea în rugăciune din cauza diverselor preocupări pe care le avem, dar și din cauza lipsei de continuitate duhovnicească.

„[…] Nu putem să ne păstrăm în duh de rugăciune când chemăm numele Domnului. Mintea noastră zboară chiar și în momentul când spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”

Orice alt gând care nu este rugăciune este străin și ne distrage atenția. Astfel nu reușim să ne rugăm neîntrerupt.

O altă cauză a incapacității de a ne ruga este ura dinlăuntrul nostru, care de multe ori este ascunsă și nu o putem conștientiza.

„[…] atunci când ne rugăm, avem înlăuntrul nostru niște rămășițe de ură. Suntem certați cu cineva, dar nu băgăm de seamă. Însă, când suntem certați cu cineva, nu prinde rugăciunea; nu se prinde, ne rugăm ca la un obiect. E o trăncăneală. Și desigur că, în asemenea condiții, nici rugăciunea inimii nu o putem dobândi”.

Mai important decât toate este smerenia. Rugăciunea fără smerenie nu este primită. Mândria strică toate faptele bune, inclusiv rugăciunea plină de râvnă și înflăcărare.

„Mântuitorul și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cunosc exact starea noastră lăuntrică și răspund exact la această cerere”.

Rugăciunea este până la urmă un dar de la Dumnezeu. Ea nu se dă tuturor. Unii se silesc zeci de ani până o dobândesc.

„Oamenii caută să-și însușească Rugăciunea inimii și sunt multișori cei care o spun cu bucurie și cu folos, însă nu atât de mulți pe câți ar trebui, din cauza nestatorniciei noastre”.

Sursă: Altarul Credinței, Din ce cauză nu reușim să practicăm Rugăciunea inimii? http://altarulcredintei.md/din-ce-cauza-nu-reusim-sa-practicam-rugaciunea-inimii/

Citeşte mai multe despre:

Ți-a plăcut acest articol? Share pe:

loading...
Loading...

    Adaugă comentariu

    Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.