Gura, limba, inima, locul și omul care rostește numele lui Iisus Hristos se sfințește cu totul
Sfântul Iosif Isihastul petrecea neîncetat în rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Părintele Efrem Filotheitul (din Arizona) spunea despre starețul său că era „un specialist în rugăciunea minții, un moștenitor și continuator al tradiției niptice”.
Această îndeletnicire o considera esențială pentru un monah și pe aceasta o cerea în mod deosebit de la ucenicii săi.
Le spunea că nu vrea nimic de la dânșii decât numai să se roage neîncetat. El însuși se îngrijea de hrană și alte trebuințe, numai să îi vadă, să îi audă rugându-se necontenit.
„Dator este monahul, fie de mănâncă sau bea, fie de stă sau slujește, fie de umblă sau orice altceva de face, să strige neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Celor care veneau să petreacă împreună cu el le cerea un singur lucru: să păstreze tăcerea și să se silească spre rugăciune.
„Fiul meu, rugăciune! Vreau să te aud rostind rugăciunea, iar nu vorbind în deșert”.
Știa că începătorii care stăruie în rugăciune vor primi darurile lui Dumnezeu.
„Nu vreau nimic altceva de la voi, eu voi găti mâncare, eu vă voi sluji. De la voi nimic altceva nu vreau decât zi și noapte tăcere, rugăciune, pocăință și mai ales lacrimi”.
Starețul era pentru dânșii un dascăl al rugăciunii, dar și un rugător puternic pentru deprinderea lor cu rugăciunea.
Nu le dădea multe detalii sau sfaturi despre rugăciune, ca să nu „le umfle” mintea cu închipuiri. Părintelui Efrem obișnuia să îi spună doar atât: „Înaintează, și eu te supraveghez”, asigurându-l de sprijinul său.
„Cu rugăciunile starețului ne osteneam în rugăciune. Și se întâmpla să facem uneori trei, patru, cinci ore rugăciunea minții, cu capul plecat și cu mintea lipită de adâncul inimii duhovnicești”.
Atât de mare era dulceața pe care o simțea din pricina rugăciunii, încât nici nu vroia să ridice capul și să o piardă.
Cel care practică rugăciunea lui Iisus Îl aduce pe Mântuitorul în adâncul inimii sale și smerește pe balaurul încuibat acolo. Rugăciunea minții este viață și mântuire pentru suflet, spunea Sfântul Iosif.
Din cauza petrecerii noastre în lume, mintea este încărcată cu patimi, cu gânduri și cugete pline de egoism și slavă deșartă.
Nimeni nu poate să-și țină mintea departe de gânduri, spunea Părintele Iosif. Numai rugăciunea neîncetată ne ajută să facem aceasta. Mintea nu poate ține rugăciunea, de aceea la început ea trebuie rostită cu gura.
„Auzind cuvintele rugăciunii, să depărtăm de la minte răspândirea și încet-încet, rugăciunea va îndulci mintea și o va smulge de la hrana lumească, închizând-o în inimă ca să strige neîncetat numele lui Iisus”.
Cei care vor să se ocupe de rugăciunea neîncetată trebuie să pornească de la tăcere. Să oprească gura a mai grăi lucruri deșarte și să aibă pe buze chemarea numelui lui Dumnezeu.
„De îndată ce deschideți ochii să începeți să rostiți rugăciunea. Nu lăsați mintea voastră să zboare ici-colo, pierzând timpul, care este prețios pentru rugăciune”.
Încă de la trezire buzele trebuie să se pornească spre rugăciune, astfel încât toată ziua să se afle sub înrâurirea acestui duh binecuvântat.
„În cursul zilei veți lucra și veți rosti rugăciunea. În felul acesta rugăciunea se binecuvintează, iar gura, limba, inima, locul, timpul și omul care rostește numele lui Iisus Hristos se sfințește cu totul”.
Părintele Efrem mărturisea mai târziu despre acea binecuvântată vreme petrecută alături de părintele său Iosif.
„De multe ori venea atâta har din rugăciunea rostită cu gura încât cel ce se ruga simțea o negrăită dragoste dumnezeiască, iar mintea era răpită în contemplație”.
Chiar dacă era greu, rostirea rugăciunii cu gura pe tot parcursul zilei îi aducea o bucurie nemăsurată și de nedescris.
„Gâtul răgușea, limba simțea durere, dar rugăciunea rămânea rugăciune”.
Din pricina răpirii minții care se petrecea în timpul rugăciunii Părintele Efrem se minuna de măreția vieții duhovnicești, pe care puțini ajung să o descopere și să o trăiască.
„Orice lucrare am fi făcut, Starețul ne striga: „Fiilor, să rostiți rugăciunea, să o spuneți cu voce tare”.
Ucenicii Sfântului Iosif spuneau rugăciunea în șoaptă, ca să nu facă zgomot. Ei nu rosteau rugăciunea cu gura ca să îi audă alții și să îi laude, ci o foloseau ca pe o metodă de rugăciunea care dădea „multe rezultate bune”.
Citește și:
Cum se practică rugăciunea lui Iisus – Sfântul Iosif Isihastul
Din piepturile noastre ieșea mireasmă dulce când rosteam rugăciunea lui Iisus – Părintele Efrem Filotheitul
Când facem ceva care nu are nevoie de o concentrare mintală, ne putem ruga în tăcere cu rugăciunea lui Iisus – Sfântul Ioan Gură de Aur
Sursă articol: Natural Născut Ortodox, Înaintează, eu te supraveghez! – Sfântul Iosif Isihastul: https://www.youtube.com/watch?v=v_aSzY-2xUs&ab_channel=NaturalNascutOrtodox