Rugăciunea – scânteia care pâlpâie sub cenușa grijilor de zi cu zi
Rugăciunea omului de azi poate fi asemuită cu o mică flacără ce pâlpâie sub cenușa grijilor zilnice.
Omul de azi se ocupă de multe și acestea ajung să îl ocupe pe el. Preocuparea pentru trup și îndeletnicirile cotidiene îi răpesc toate orele din zi, nemailăsându-i nimic pentru cele ale sufletului.
Rugaciunea – scanteia care palpaie sub cenusa grijilor de zi cu zi
Doar la vreme de necaz sufletul său se înmoaie și se deschide spre Dumnezeu și simte nevoia să se roage. În rest, petrece ca un mort lăuntric, sau ca un mut și surd pentru cele duhovnicești.
Citește și – Rugăciunea este apa care potolește setea sufletului de veșnicie
Omul de azi este obosit și când ajunge acasă este deja foarte târziu ca să se mai roage. Asta pentru că privește rugăciunea ca pe o datorie în plus. Or, rugăciunea este momentul cel mai eliberator, în care sufletul se întâlnește cu Părintele său.
Rugăciunea trebuie să fie o întâlnire tainică ce aduce multă bucurie și liniștire.
„În sufletul aceluia care iubește rugăciunea există o oarecare scânteie de rugăciune”.
Dacă cineva se străduiește să păstreze o relație vie cu Dumnezeu în cursul zilei, când se așează la rugăciune nu se mai simte străin sau încordat.
Citește și – Rugăciunea din inimă va fi singura noastră izvăbire – Părintele Iustin Pârvu
Nu se mai grăbește, nu se mai silește pe sine ca să stea treaz și să ducă la sfârșit rugăciunea. Inima lui deja se roagă și este plină de mulțumire pentru ziua care a trecut.
Scânteia de rugăciune care se află în sufletul celui care iubește rugăciunea nu se stinge niciodată. Ea continuă „să pâlpâie sub cenușa grijilor de fiecare zi, a oboselii zilnice și a lucrurilor deșarte”.
Rugăciunea este însă cu adevărat o îndatorire față de propriul nostru suflet și față de mântuirea noastră.
Creștinul autentic trebuie realmente să se silească a face rugăciunea, chiar și atunci când nu simte sau nu are vreme.
Cine pierde această practică, se va depărta ușor-ușor de Dumnezeu și de preocuparea pentru mântuirea sa.
„În trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenușă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care încă mai pâlpâia o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele și începea să sufle. Scânteia se mărea”.
Cu cât sufla mai mult în acea micuță scânteie, cu atât mai mare se făcea, până când aprindeau surcelele. Dacă nu își dădea silința să sufle, focul nu se mai aprindea.
Așa și noi cu rugăciunea. Trebuie să păstrăm întotdeauna un cărbune aprins în sufletului nostru, iar la vreme potrivită să îl reaprindem. Va fi nevoie de trudă, de perseverență. Chiar dacă focul nu pare să se aprindă, reușita depinde de efortul pe care îl depunem.
Și chiar dacă rugăciunea nu pare să ardă în sufletul nostru, cu cât mai mult ne silim, cu atât Dumnezeu ne va încălzi și ne va lumina.
„El se roagă și se tot roagă, aprinde scânteia până ce, mai apoi, primește jarul rugăciunii mult dorite”.
Citește și – Din piepturile noastre ieșea mireasmă dulce când rosteam rugăciunea lui Iisus – Părintele Efrem Filotheitul
Sursă articol: Arhimandritul Serafim Alexiev, Rugăciunea – cărbunele zilnic de sub cenușă, Doxologia: https://doxologia.ro/rugaciunea-carbunele-zilnic-de-sub-cenusa
