Moartea este somn, iar cel ce a adormit se va scula negreșit întru înviere – Sfântul Ioan Gură de Aur

Credința în înviere este nădejdea care dă vieții acesteia pământești sens și direcție.

Nu este nevoie să vedem pe Domnul înviat, nici să cercăm semnele cuielor din mâinile și picioarele Lui, ca Toma. Ci, ca cei pe care Domnul îi fericește, credem fără să vedem.

Credința în nemurirea sufletului dăinuie în poporul acesta încă de pe vremea strămoșilor noștri.

Chiar dacă nu auziseră despre Hristos și încă nu erau încreștinați.

Despre înviere au vorbit cu 2 secole înainte de Hristos frații macabei, după cum ne arată Scriptura.

Iată ce a răspuns regelui primul din cei șapte frați macabei când acesta i-a silit să mănânce cărnuri de porc și nevrând, i-a supus la chinuri și la moarte:

„Tu dar, nelegiuitule, ne scoți pe noi dintr-această viață, însă Împăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăși ne va învia cu înviere de viață veșnică” (Cartea II Macabei 7, 9).

Iar al doilea a zis:

„Bine este a muta nădejdile cele de la oameni și a aștepta pe cele de la Dumnezeu, că noi iar vom învia prin El, iar ție nu-ți va fi înviere spre viață” (Cartea II Macabei 7, 14).

Iată și răspunsul mamei, cu care își îmbărbăta feciorii spre suferirea chinurilor pentru Dumnezeul Cel viu:

 „Nu știu cum v-ați zămislit în pântecele meu și nu v-am dat duh și viață și închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o. ci Ziditorul lumii, Care a zidit pe om de la nașterea lui, vă va da ca un milostiv iarăși duh și viață, de vreme ce acum nu vă este milă de voi, iubind legile Lui” (Cartea II Macabei 7, 22-23).

Aceștia au trăit înainte de Hristos și nădăjduiau în înviere și în viața veșnică.

Iar noi, care avem atât de multe mărturii și experiența plină de lumină a învierii din fiecare an a Domnului, ne arătăm adesea necredincioși și îndoielnici.  

Citește și – Ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci învierea – Preasfințitul Nichifor

Dacă credem că Hristos a murit și a înviat, credem că și pe noi ne va învia în ziua cea de apoi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel.

Viața aceasta este vis, iar moartea un somn adânc în care intrăm după ce părăsim lumea aceasta.

Adevărata viață este cea pe care o vom experia după ieșirea din trup.

Sfântul Apostol Pavel spune că Hristos a murit, iar despre noi, ceilalți, spune că vom adormi.

De ce face această deosebire? De ce sfârșitul lui Hristos îl numește moarte iar sfârșitul nostru adormire?

Ca să arate că Hristos a murit cu adevărat și că pătimirile Lui au fost reale.

Iar când spune „adormire”, vrea să arate nădejdea învierii.

Că cel care a adormit se va scula, ca dintr-un somn adânc.

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește cuvintele marelui apostol:

„Acolo unde s-a petrecut învierea, zicea moarte cu îndrăzneală, iar unde lucrul este întru nădejde, adormire îl numește, ca prin însăși această numire să ne mângâie pe noi și să ne dea buni nădejdi, că cel ce doarme se va scula negreșit”.

Ne aducem aminte că atunci când fiica lui Iair a murit, Mântuitorul le-a spus tuturor că copila nu a murit, ci doarme.

„Și toți plângeau și se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: nu plângeți; n-a murit, ci doarme” (Luca 8, 52).

La fel și despre Lazăr:

„Lazăr, prietenul nostru, a adormit. Mă duc să-l trezesc” (Ioan 11, 11)

Chiar dacă trupul celui adormit devine inert și pare că s-a pierdut pentru totdeauna, sufletul lui continuă să trăiască.

Citește și – De ce l-a mai creat Dumnezeu pe om dacă știa că acesta va cădea?

Un om adormit nu are ochii deschiși ca să vadă în afară, nici nu aude din pricina somnului, nici nu vorbește.

Dar sufletului lui este treaz.

Chiar dacă corpul lui putrezește și se preface în praf și cenușă, aceasta nu face decât să arate marea taină a vieții celei veșnice.

„Când vrea cineva să zidească o casă, care a putrezit și s-a învechit, întâi scoate pe cei ce locuiesc în ea și așa risipește casa și o zidește mai strălucită, iar pe cel scos nu îl mâhnește ceea ce se face, ci mai mult îl veselește”.

Surparea trupului stricăcios se face întru nădejdea zidirii noastre din nou, întru nestricăciune.

„Așa și Dumnezeu, vrând să înnoiască, risipește trupul nostru, dar scoate întâi sufletul care locuiește în el ca într-o casă, ca mai strălucit zidind-o pe ea, cu și mai multă slavă să așeze sufletul iarăși, într-însa”.

De aceea spune Sfântul Apostol Pavel să nu ne întristăm și să nu plângem pe cei morți ca și cum am fi necredincioși.

„Fraților, despre cei ce au adormit, nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați ca ceilalți care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 13-18).

Să nu ne poticnim deci de surparea trupului, ci să cugetăm la strălucirea și slava ce va să vie.

Moartea trupului nu este o pierzare, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, ci o înnoire.

„Deci, nu căuta la acela care închide ochii, care zace fără glas, ci la cel ce înviază, la cel ce ia slava negrăită, înfricoșătoare și minunată: și, de la vederea aceasta de față, mută gândurile la nădejdea ce va să fie”.

Privind la cel care a plecat din lumea aceasta, să ne trezim simțirile și conștiința.

Să nu rămânem nepăsători față de propriul nostru sfârșit, ci să ne pregătim cu frică și cu grijă.

„Fă-te mai înțelept și primește un fior de frică din moartea aceluia și toată trândăvia o taie. Socotește cele lucrate, îndreaptă cele greșite, fă prefacere bună”.

Nădejdea învierii să bucure și să împlinească sufletele noastre și să mulțumim pentru aceasta lui Dumnezeu.

Citește și – Stâlpii care se citesc la morți – ce înseamnă și ce folos au

Sursă articol: Proloagele, Luna Mai în 2 zile, Învățătură a Sfântului Ioan Gură de Aur, la cuvântul Apostolului: https://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage02May.shtml