Părintele Arsenie Boca Despre Bolile Trupeşti şi Sufleteşti

Părintele Arsenie Boca spunea că Dumnezeu a avut şi are doi fii: Iisus, născut mai înainte de toţi vecii, şi omul. Acesta de-al doilea, fiind vremelnic, a ajuns rău, a ajuns slăbănog. Unii sunt slăbănogi după trup, alţii după minte: nu pot înţelege, şi nu se pot bucura de bine. S-a dovedit aceasta în nenumărate rânduri, când Iisus a venit pe pământ să facă bine omului. Mai întâi l-a iertat de păcate, de greşelile săvârşite împotriva firii lui, şi apoi i-a dat porunca să fie iarăşi om, rudenia lui Dumnezeu.

De altfel, pentru această refacere a omului a şi venit Iisus între oameni. El ne-a spus cu toate prilejurile că păcatele şi greşelile împotriva vieţii sunt cauza pentru care omul a ajuns un mutilat al vieţii. Refacerea omului înseamnă aşadar însăşi refacerea acestei înrudiri pierdute.

E de neînţeles cum nu simte omul cu sufletul că a ieşit din omenie, ci abia simte cu trupul că s-a despărţit de Dumnezeu şi a ajuns o grămadă de doage. 

E de neînţeles că durerea trupului îl face pe un om să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe când de durerea sufletului, de strâmbătatea sau amorţirea lui, nici că se mişcă. E de neînţeles cum oamenii aleargă după sănătatea trupului, iar după iertarea păcatelor aşa de puţini. Iisus le avea pe amândouă: şi puterea de a ierta păcatele, şi puterea de a tămădui firea de neputinţă. Făcea ochi unde nu erau din naştere, îndrepta gârbovi, învia nervii amorţiţi de păcate, învia chiar morţii amorţiţi de moarte.

Şi Iisus le-a dat preoţilor jumătate din darul Său: darul de a ierta păcatele oamenilor în numele Său. A doua jumătate, a tămăduirii organice, nu le-a mai dat-o, pentru că şi aşa toţi oamenii aşteaptă să fie transformaţi din oameni pământeşti în oameni duhovniceşti, nemuritori, în oameni cereşti.

A făcut Iisus minuni – şi oamenii cred că cele mai mari sunt cele care privesc sănătatea trupului. Dar marea minune este cea a Învierii din morţi, este ceea ce mărturisim când zicem: „aştept învierea morţilor, şi viaţa veacului ce va să vie”. Abia atunci va scăpa firea omului de slăbănogire. Până atunci însă, omul are putinţa de a scăpa de păcate. Şi aceasta este o minune mai mare decât a tămădui un stomac, o mână uscată sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele şi acestea, dar n-au nimic religios în ele. Pe acestea le fac şi medicii foarte uşor.

În definitiv, ce cere omul? Omul cere mereu lui Dumnezeu minuni. Dar Domnul? Dumnezeu cere omului sfinţenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere şi Dumnezeu din partea omului. Iar sfinţenia vieţii o pot avea şi oamenii cu un trup neputincios.

Puţină apă şi puţin săpun sunt de ajuns ca să spele toată murdăria trupească: şi noroiul, şi murdăria, şi păduchii şi urâciunea. Murdăria sufletului însă, aceasta nu se poate spăla cu nici un mijloc, până ce nu se înnoieşte sufletul. 

Cea mai mare necurăţie a trupului este o nimica toată faţă de necurăţia sufletului pângărit. Un parchet murdar se poate spăla fără să trebuiască să-l înlocuieşti cu altul. Însă aerul încărcat din casă nu se poate spăla cu nimic, nu se poate curăţi, ci trebuie înlocuit cu aer proaspăt. Tot aşa e şi cu sufletul. Sufletul întinat trebuie să fie renăscut ca să fie curat.

Sufletul care are vreo fereastră îndreptată spre cer, spre Dumnezeu, uşor va fi reînnoit, şi curăţit. Dar cum se va curăţi sufletul întinat, în care nu este nici o deschizătură spre Dumnezeu, Izvorul împrospătării şi al întineririi sufletului?

Oftând adesea pentru cei care veneau să-l vadă, părintele Arsenie spunea: „Mă doare mult faptul că sunt unii care se supără pentru suferinţele pe care le au din cauza bolilor, pentru că nu sunt înţeleşi în familie. Dar puţini sunt aceia care vin pentru mântuirea sufletului…”