INIMA care nu s-a zdrobit de loviturile DURERILOR și nu s-a SMERIT prin necazuri nu poate primi harul lui Dumnezeu

Articol scris de Ana-Maria Postolache

Într-o scrisoare a Părintelui Sofronie Saharov adresată în anul 1934 prietenului său David Balfour, acesta îi face câteva dezvăluiri din propria sa luptă cu patimile și încercările prin care a trecut în tinerețe, înainte de a ajunge în Sfântul Munte.

Totodată, îi oferă sfaturi pentru întărirea în nevoință și în războiul cu patimile, care nu sunt, până la urmă, decât ispite îngăduite pentru curățirea noastră lăuntrică și creșterea duhovnicească.

 

Nu doar monahii trebuie să treacă prin acest proces de despătimire, ci toți oamenii, inclusiv cei care au viață de familie. Călugăria și căsătoria nu sunt atât de diferite. Crucea lor duce spre același țel: mântuirea.

Și în mănăstire, și în viața de familie se cere multă jertfă, renunțarea la egoism, lepădarea viciilor, păzirea dragostei pentru celălalt, slujirea celor dragi, răbdarea încercărilor, postul și rugăciunea. Nici una din căile cele bune nu este plină de desfătare, ci de nevoință și durere.

„Creștinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi foarte multe și grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capăt”.

Numai prin încercări și necazuri se poate vindeca omul de boala mândriei, a egoismului și a iubirii de sine, dacă se lasă în voia lui Dumnezeu și le rabdă cu smerenie.

Dacă omul nu va trăi tot felul de „scârbe, sărăcii, înjosiri, poate și foame, părăsire desăvârșită de către toți – și de către oameni și chiar de către Dumnezeu – niciodată nu vei cunoaște dragostea dumnezeiască”.

Omul trebuie să înțeleagă de bunăvoie, sau prin încercări, că altă cale pentru mântuire nu există și că nici o plăcere din lumea aceasta nu-i poate aduce fericirea. Sufletul și mântuirea lui este mai de preț decât orice din lume.

„Inima ce nu s-a zdrobit de către loviturile durerilor și nu s-a smerit până la sfârșit de sărăcii de tot felul, nu este în stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpără cu un preț deosebit de scump”.

Nimeni însă nu trebuie să se descurajeze de greutatea suferințelor, pentru că în toate necazurile Îl avem pe Hristos alături. Numai prin rugăciune putem afla mângâiere și ajutor în ispite.

„Viața după poruncile lui Hristos este cu adevărat o Golgotă. Suferințele aduc un rod atât de măreț, încât, dacă am fi noi ceva mai înțelegători, nu am dori nicicum a ne pogorî de pe cruce”.

Unui părinte I s-a arătat Domnul în vis, răstignit pe cruce și i-a zis de trei ori aceste cuvinte: „De pe cruce nu te pogori, alții te iau”.

Cel încercat cu multe ispite trebuie să se roage, dar în același timp să ceară sfat și povățuire de la Dumnezeu prin duhovnicul său. Să se spovedească mai des ca să afle odihnă sufletului și să primească putere în biruința cu patimile.

„Vom face răbdare. Iată calea noastră. te poticnești, îndreptează-te. Ai căzut, ridică-te. Iar a deznădăjdui, niciodată nu este nevoie. Uneori este atât de greu, încât omul este gata să se lepede de viața veșnică dacă ea se dobândește astfel. În schimb, când acești nori trec, atunci soarele, cumva, într-un chip strălucește, iar omul se bucură atunci că a trecut prin dureri: „Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, pentru anii în care am văzut rele”.

Sursă: Altarul credinței, Arhimandritul Sofronie – Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006: http://altarulcredintei.md/pr-sofronie-saharov-de-pe-cruce-nu-te-pogori-altii-te-iau/