Frumusețea și puterea omului constau în blândețea sa (pildă)

În ortodoxie, „valorile” și principiile acestei lumi nu sunt cu adevărat valoroase înaintea lui Dumnezeu. Totul este de fapt pe dos.

De pildă, omul mândru nu este considerat un om puternic, ci un om bolnav sufletește. Smerenia este însă puterea prin care omul îl poate birui inclusiv pe diavol.

Nu oamenii care ripostează, răspund împotrivă și se îndreptățesc în orice situație sunt plăcuți înaintea lui Dumnezeu, ci cei smeriți, care primesc cu pace batjocoririle, învinovățirile și ocările.

Nu orgoliul este cel care ne arată superiori oamenilor, ci capacitatea de a ne smeri și a păstra o relație de pace și dragoste cu semenii noștri.

Nu cearta și furia soluționează problemele, ci blândețea, răbdarea și rugăciunea. Nu asprimea este cea care cucerește, căci nu prin frică îi câștigăm pe ceilalți, ci bunătatea. Prin blândețe atragem dragostea și îi facem pe ceilalți să ne respecte și să ne iubească.

Așa stând lucrurile, ne dăm seama că noi toți trăim într-un duh secularizat, dominat de mândrie, orgolii, egoism, competitivitate, răzbunare și ură, contrar învățăturii lui Dumnezeu.

Mântuitorul este numit adesea „păstorul” cel bun, iar creștinii cei buni sunt asemănați oilor celor supuse și ascultătoare, care Îl urmează pe păstorul lor.

De ce a fost folosit acest termen de comparație? Deoarece, deși este unul din cele mai slabe și gingașe animale, oaia este blândă și smerită.

Iată o pildă care arată foarte frumos însușirile cele mai de preț ale ființelor blânde și smerite:

________________________________________________________________________________________________________

Se spune că încă de la începutul creării sale, oaia s-a văzut pe sine ca fiind cea mai slabă dintre animale. Îi era mereu frică de animalele fioroase și puternice. Nici măcar nu știa cum să se apere.

Îngrijorându-se de statutul ei firav, oaia s-a dus la Creatorul ei și și-a mărturisit necazul. Ascultând temerile ei, Dumnezeu a întrebat-o cu blândețe:

– Vrei ceva ca să te aperi?
– Da, răspuns oaia cu sfială.
– Ce ai zice de o pereche de colți ascuțiți?

La această propunere, oaia mișcă din cap împotrivă:

– Cum aș putea să mănânc așa din iarba fragedă? Și apoi, aș avea o înfățișare înfiorătoare.
– Crezi că ți-ar ajuta mai degrabă niște gheare puternice?
– A, nu, spuse oaia dezaprobator. Poate mi-ar veni cheful să le folosesc și când nu s-ar cuveni.
– Ai putea atunci să ai salivă înveninată.
– Nici pomeneală, zise oaia. Aș fi urâtă și alungată de toți, așa cum se întâmplă cu șarpele.
– Dar de două coarne tari ce ai zice?
– O, nu… Căci atunci nu m-ar mângâia nimeni.
– Dar, pentru a te apăra, ai totuși nevoie de ceva care să facă rău celor care te atacă.
– Eu să fac rău cuiva? Nu, n-aș putea în ruptul capului. Mai degrabă rămân așa cum sunt…

La fel ca oile suntem și noi, oamenii, zidirea cea mai de preț a lui Dumnezeu. Am fost creați după chipul Lui, și la asemănarea cu El trebuie să ajungem, adică să fim buni, blânzi, iubitori, răbdători, supuși, smeriți, toleranți, îngăduitori cu ceilalți, nemânioși, lesne-iertători, pașnici.

Nu am fost creați să urâm, să atacăm pe ceilalți, să vânăm sau să omorâm, să ne facem rău unii altora, ori să ne războim între noi. Numai vicleanul diavol, dezbinătorul și urâtorul al tot binele ne ispitește să facem aceasta. 

Adevărata frumusețe și putere a omului constau în blândețea sa, este învățătura desprinsă din această pildă.

_______________________________________________________________________________________________________

Sursă: Doar vântul o ştie, Bruno Ferrero, colecţia „Istorioare pentru suflet“, Editura Galaxia Gutenberg, 2007