ARSENIE BOCA – Despre necazuri
Nouă, toate necazurile ne vin de la greșeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie, și spală cu ele nevinovățiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedește nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea știm că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri.
Fiind atotbun și atotînțelept, ne poartă de grijă și ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înțelege pe urmă. Căci: “Dumnezeu este îndelung-răbdător și mult-milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă.” El așteaptă o vreme, să vadă: ne grăbim noi cu pocăința de bunăvoie, sau nu; învățăm din necazurile altora sau așteptăm să ne spargem capul de ele, ca și ei?
Dumnezeu vreau să ajute pe toți, dar nu toți primesc purtarea Sa de grijă. Așa se face că sunt oameni păcătoși care n-au necazuri. Pe aceștia i-a lepădat Dumnezeu. Căci știindu-le firea, precum că au leac și nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceștia sunt cei de care zice David că: “N-au nici o suferință până la moarte și sunt plini de sănătate; cu oamenii la osteneli nu iau parte, și nu sunt supuși la bătăi ca ceilalți oameni. Râd de toată lumea și grăiesc de sus. Iată, necredincioșii huzuresc în lumea aceasta și-și adună bogății.”
Așa încât mulți din neștiință: „Râvnesc soarta (pământească a) necredincioșilor, văzând propășirea păcătoșilor“; dar când înțeleg sfârșitul păcătoșilor – ia aceasta le vine numai când intră la altarul Domnului, abia atunci nedumerirea li se împrăștie. Căci la Altarul Domnului, unde “se află ascunse toate comorile cunoștinței și ale înțelepciunii”, în Iisus Hristos adică, ei află află că: “Pentru vicleșugul lor îi poate pune Dumnezeu pe căi alunecoase și-i lasă să cadă în prăpastie și ajung la pustiire.”
Nu fericiți, așadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-I înțeleagă căile, nu le mai rânduiește nici o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce, Dumnezeu preamilostivul, chiar și când osândește la iad tot milostiv se dovedește și ca un mai înainte-știutor a toate din veci, nu le trimite necazuri pe măsura păcatelor lor, ci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos.
Căci ei, iubind mai mult mândria și slava deșartă a vieții acesteia, decât smerenia și supunerea lui Dumnezeu (față de), tocmirea nebună a minții lor în aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare și cel mai de pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori, toate celelalte păcate ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur.
De aceea, din milostivire mai presus de înțelegere pentru mulțimea neputinței lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge la osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigașii de sine. După Sfântul Marcu Ascetul: “Dacă cineva, păcătuind în chip vădit și nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socotește că judecata lui va fi fără de milă acolo.”