„Nu câștigi pe om cu asprimea, ci cu bunătatea” – Sfântul Porfirie

Bunătatea este o însușire dumnezeiască, pe care toți trebuie să o dobândim în viața noastră. Dumnezeu este „iubire”, spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, și noi toți, cei care ne considerăm fii ai Lui, trebuie să umblăm în iubire.

Așa vor cunoaște cei necredincioși că suntem ucenici ai Mântuitorului, dacă avem iubire unii față de alții (Ioan 13, 25).

Bunătatea lui Dumnezeu se manifestă prin îndelunga-răbdare pe care o are față de noi, cei păcătoși și nemulțumitor, care nu împlinim poruncile sau sfaturile Lui părintești. Ea se arată prin purtarea de grijă față de toți oamenii, și față de cei buni și față de cei răi.

O recunoaștem prin darurile pe care le revarsă asupra noastră, prin toate bunătățile pe care ni le oferă în mod gratuit, fără ca noi să le merităm.

La fel trebuie să ne comportăm și noi cu cei care ne fac strâmbătăți, ne ocărăsc, ne asupresc, ne urăsc sau ne vor răul. La fel de îngăduitori și lesne iertători trebuie să fim și noi față de cei care ne greșesc, cu voie sau fără voie.

Niciodată nu vom dobândi dragostea cuiva printr-un comportament sever, ci numai prin blândețe și bunătate. Chiar și cei care au inima împietrită și nu pot iubi, se vor înmuia dacă vor simți căldura cu care îi primim și dragostea pe care le-o oferim.

„Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl Vostru Cel din ceruri”. (Matei 5, 16)

Când Iisus a intrat într-un sat de samarineni să poposească acolo în drum spre Ierusalim, oamenii aceia nu L-au primit. Văzând acestea, ucenicii Săi s-au mâniat și au vrut să-i piardă cu foc:

„Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut și Ilie?” Dar Mântuitorul i-a certat pentru comportamentul lor răzbunător zicându-le:

„Nu știți oare fiii cărui duh sunteți? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 53-55).

Niciodată nu trebuie să ne mâniem pe frații noștri și să ne purtăm rău cu ei, oricât de mult ar greși față de noi.

Îi vom câștiga dacă le oferim iertarea noastră sinceră, căci iubirea aduce lumină, face să se risipească toată vrajba, ea dărâmă zidurile de ură și ranchiună ridicate între oameni de vrăjmașul diavol.

Un părinte nu-l va convinge pe copilul lui prin asprime, ci prin faptele dragostei.

Atunci când cineva se poartă frumos cu noi, ne acordă atenție, ne mângâie și ne arată dragostea lor, ne purtăm și noi cu bunătate și cu sensibilitate.

Dar când cei din jur se poartă aspru cu noi, înlăuntrul nostru se creează o repulsie față de acele persoane. Ripostăm și avem tendința de a răspunde la fel de rău.

Un răspuns blând domolește mânia, iar un cuvânt aspru ațâță mânia, spune Solomon în pildele sale (Solomon 5, 1).

Iată cât de mult rău poate face asprimea: îi determină pe cei cărora le arătăm asprime să ne urască, să simtă repulsie față de noi. În schimb, față de cel care se poartă cu dragoste față de noi, avem mult respect. Ne simțim oarecum în siguranță în compania celor care ne arată dragoste, și am fi în stare  să facem orice pentru ei.

___________________________________________________________________________________________________

Părintele Porfirie ne aduce în atenție o parabolă foarte frumoasă. Soarele și vântul se certau între ei, fiecare zicând despre sine că e mai puternic.

Și în cele din urmă s-au învoit ca acela va fi cel mai puternic dintre ei care va reuși să dea jos șuba păstorului ce tocmai urca muntele.

Vântul a început să sufle cu putere, dar păstorul se strângea de frig și-și trăgea și mai mult șuba pe el. Apoi a ieșit soarele de după un nor, și aruncând razele sale luminoase, călduroase și mângâietoare asupra păstorului, acela s-a încălzit și a scos șuba. Atunci soarele a zis către vânt: „Ai văzut care dintre noi e mai puternic?”

Cu toate acestea, trebuie să folosim dragostea cu chibzuință și cu dreaptă socoteală. Iată ce spune Părintele Paisie Aghioritul din experiența sa de duhovnic cu fiii săi duhovnicești: 

„Îngăduința, dragostea, îl fac pe cel obraznic mai obraznic, și pe cel mărinimos, mai mărinimos.

Când văd că sufletul este sensibil sau se cutremură cu totul de simțirea greșelii lui, ce să spun? Atunci îl mângâi, ca să nu cadă în deznădejde. Iar când văd inima învârtoșată ca piatra, atunci vorbesc cu asprime, ca să o zgudui.

Să nu-l odihnim pe aproapele în patimile lui. Trebuie să avem asprime faţă de cei obraznici și îngăduinţă faţă de cei mărinimoşi.

_____________________________________________________________________________________________________

Surse bibliografice:

1. Părintele Porfirie Kafsokavalitul, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 34-35

2. Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoința Duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003