Ce îl împiedică cel mai mult pe un om să devină sfânt
Cea mai mare opreliște pe calea sfințeniei este incapacitatea de a-l iubi pe celălalt. La aceasta se rezumă toată învățătura Mântuitorului. Toată pilda vieții Sale și toată strădania noastră duhovnicească.
În această „poruncă nouă” se cuprind toate virtuțile. Și fără ea nu putem spori în viața duhovnicească.
Cea mai mare piedica pe calea sfinteniei
Dragostea este acel element care ne înnoiește și ne face după asemănarea lui Dumnezeu.
Ea este acel lucru care ne poate ridica din păcat la sfințenie, din moarte la viață.
Dacă nu ne străduim să împlinim porunca iubirii, toate celelalte nevoințe ale noastre vor fi zadarnice.
Ceea ce ne atrage la un om și trezește în noi dorința de a fi mereu lângă el este capacitatea lui de a iubi.
Oamenii care iubesc din toată inima pe semenii lor sunt luminoși, blânzi, calzi și smeriți. Este o adevărată mângâiere să stai în preajma lor. Mereu au un cuvânt bun, o îndreptățire pentru aproapele, o încurajare.
Bunătatea inimii lui se revarsă în jur. Căci cel care iubește nu poate ține pentru el nimic. El nu mai trăiește pentru sine, ci caută să facă bine aproapelui.
„Câștigarea celuilalt însemna, în conștiința părinților deșertului, câștigarea bunăvoinței lui Dumnezeu”.
„Iubește și fă ce vrei!”, spunea Fericitul Augustin. Iar când iubești, nu poți face decât lucruri bune pentru cei din jur. Cel care iubește are conștiința curată.
Citește și – Dragostea noastră trebuie să acopere greșelile celorlalți
Prin dragostea față de cei răi sfinții au întors la Dumnezeu chiar și pe tâlhari și ucigași.
Este semnul distinctiv al celor care Îl urmează pe Mântuitorul Hristos, după cum El Însuși a spus:
„Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă vă veți iubi unul pe altul” (Ioan 13, 35).
Prin faptele noastre bune îi putem câștiga pe ceilalți.
Dragostea se arată prin săvârșirea faptelor bune, dar și prin păzirea inimii de gânduri rele față de semeni.
Slujirea celor bolnavi, îmbărbătarea celor căzuți, mângâierea celor întristați, odihnirea celor străini, ajutorarea celor lipsiți. Iată ce lucrare frumoasă are dragostea.
„Dragostea împărtășește lumină și vindecare, ieșire din cercul strâmt al egoismului și al grijii de sine”.
Cel care iubește este permanent cuprins de grija celorlalți, arătând prin aceasta lepădarea de propriul sine.
Un frate l-a întrebat odată pe un bătrân de ce călugării care se nevoiesc acum prin mănăstiri și prin pustie nu mai au harismele pe care le aveau părinții din vechime. Iar bătrânul i-a spus:
„Fiule, părinții cei de demult aveau dragoste frățească desăvârșită… Acum, fiindcă s-a stins dragostea, pentru aceea nu câștigă frații noștri darul lui Dumnezeu ca părinții cei de demult”.
Iată așadar, că fără dragoste nu putem să primim pe Dumnezeu deplin în noi. Harul Său nu se poate revărsa complet peste noi. Sfințenia nu poate cuprinde ființa noastră câtă vreme avem ceva cu semenii noștri și nu îi iubim pe toți la fel.
„Douăzeci de ani am petrecut luptându-mă cu un gând și rugându-mă lui Dumnezeu ca pe toți oamenii să-i văd ca pe unul”.
Dragoste înseamnă să nu îl împovărezi pe celălalt cu problemele tale. Să nu îi scoți în față defectele și greșelile. Să nu îi porți gând rău în inimă. Să nu îl decurajezi. Să nu îl respingi pentru greșelile lui. Să nu vorbești de rău.
Citește și – „Dacă iubești pe cineva mai mult, iar pe altcineva mai puțin, dragostea ta nu este dumnezeiască’
Sursă articol: Arhim. Nichifor Horia, Dragostea, datoria sfântă a celor care vor să urmeze Domnului, Doxologia: https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/iubirea
