Învăţăturile Părintelui Arsenie Boca: Despre Suflet şi Destin

Părintele Arsenie Boca spunea în cartea sa „Despre Durerile Oamenilor” , că toată lumea atârnă de Autorul ei. Noi toţi şi toate lucrurile din lume atârnăm de Dumnezeu, deşi nu cunoaştem aceasta în adâncul sufletului.

Noi oamenii, aici în trup, încă nu avem înfăţişarea noastră definitivă, ci suntem cum s-ar zice încă „în lucru”. De aici ajungem să simţim toate neajunsurile vieţii, toate tensiunile noastre sufleteşti, care sunt spre desăvârşire. Omul e un rezultat al creaţiei divine, dar suntem şi realizarea noastră. Din cauza acestei stări de lucruri simţi uneori că n-ai făcut nimic în viaţă, adică n-ai dat vieţii tale sensul sau destinul ei.

Noi nu suntem simple lucruri materiale, ca să mergem în virturea legilor necesităţii, ci suntem şi fiinţe spirituale, înzestrate cu conştiinţă. Ca atare, noi mergem în virtutea legilor libertăţii. Ca atare, căutăm adevărul şi ca atare Îl căutăm pe Dumnezeu.

„La porţile sufletului omenesc Dumnezeu cedează şi Îşi încetează stăpânirea: îi vrea iubirea”

Pentru a ne împlini destinul sau menirea noastră, noi trebuie să conştientizăm rudenia noastră cu Dumnezeu. Iar pentru orientarea noastră în viaţă, în lumea văzută, ni s-a dat creadinţa. Şi un om ca model: Iisus Hristos.

Avem aşadar datoria de a realiza în noi această icoană divină: stilul de a fi al lui Iisus. Fără acest fel de a fi, care ţine de toate deciziile de fiecare zi, te constaţi un om fără sens. Eşti un om fără hrană în haosul care caută să te soarbă în tragedia nefiinţei – căci aşa se mai numeşte iadul. Propriul tău destin aşteaptă de la tine această decizie de a te transpune în chipul lui Dumnezeu, transpunerea în chipul de a fi a lui Iisus în lume.

Între raţiune şi credinţă

Părintele Arsenie Boca îşi dorea foarte mult să antreneze omul în declanşarea mecanismului religios al sufletului. De aceea spunea că sufletul Îl recunoaşte pe Tatăl său şi I se alipeşte. Dar fiind închis într-un trup care aparţine lumii acesteia, sufletul se alipeşte mai tare de lumea din afară, crezând că într-aceasta îşi poate găsi liniştea sa. Dar nu şi-o găseşte, pentru că noi nu suntem din lumea aceasta, şi dragostea noastră nu trebuie ţintuită „aici”.

Fiindcă Dumnezeu e Duh, iubire şi adevăr, şi nu-L putem vedea, pentru că nu oferă imaginaţiei – cinematografiei noastre – nimic, avem deseori impresia că credinţa în Dumnezeu e un risc, sau un pariu al raţiunii.

Credinţa este o neîncetată încercare a omului de a-L căuta şi a-L regăsi pe Dumnezeu. El este de altă natură decât lumea creată, şi de aceea cunoaşterea lui Dumnezeu este un proces atât de anevoios, mai ales pentru un suflet obişnuit să se ghideze după logica raţiunii, sau după ceea ce vede, simte şi gustă.

Dumnezeu face parte din destinul omului, şi neliniştit e sufletul nostru până nu se odihneşte întru Dumnezeu

Omul nu va atinge niciodată pacea, nu va putea ajunge niciodată la limanul liniştii până nu-L va descoperi pe Dumnezeu. Şi noi oamenii, suntem în mod irezistibil mânaţi spre această cunoaştere metafizică a lui Dumnezeu.

Pentru a ne putea apropia de Dumnezeu, părintele Arsenie Boca spunea că întreaga noastră fiiinţă trebuie sfinţită. Ne-a adus Dumnezeu dintre nefiinţă la fiinţă, dar să ne mântuiască nu poate fără noi. Drept aceea, în tot felul de ne cheamă ca să-L cunoaştem ca Tată, şi pe noi întreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu, şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi tu mâna ta. Destul ne este că ne cercetează mereu şi atât de mult ne roagă să venim Acasă…