Rugăciunea nu este un act de magie sau un ritual ocult prin care ni se îndeplinesc toate dorinţele, aşa cum consideră unii. Împlinirea rugăciunilor nu este iarăşi un lucru care ţine de numărul de lumânări pe care îl aprindem, sau de tipul de rugăciune şoptit. Nu există rugăciuni făcătoare de minuni prin ele însele, ci numai suspinul unei inimi credincioase care se predă pe sine cu totul lui Dumnezeu are putere de a muta munţii din loc.
În creştinismul autentic, rugăciunea este primul şi ultimul suflu divin care a mai rămas în noi după căderea omului în păcat şi izgonirea acestuia din Rai. Rugăciunea este cea mai intimă expresie a iubirii de Dumnezeu, care poate fi definită şi ca un barometru al intensităţii vieţii noastre sufleteşti. Părintele Ioanichie Bălan avea obiceiul să zică: spune-mi cât te rogi, ca să-ţi spun cât de liniştit eşti.
Cea mai mare harismă o dobândeşte omul atunci când se roagă. Şi cine se roagă mult, devine veşnic. Îndemnurile marilor noştri duhovnici au fost mereu legate de rugăciune, să ne rugăm mai mult, ca şi cum aceasta ar fi singura noastră şansă de vindecare, de eliberare de rele şi de însănătoşire deplină a fiinţei noastre. Fără rugăciune devenim crispaţi, supăraţi, mândri, întunecaţi.
Omul s-a învăţat însă să alerge la biserică şi la ajutorul sfinţilor numai când se simte primejduit sau strâmtorat de necazuri. Rugăciunea la vreme de necazuri este într-adevăr primită de Dumnezeu, pentru că de obicei omul necăjit se roagă curat, dintr-o inimă vie, sinceră. Însă aşa cum spun sfinţii părinţi, nu trebuie să-I ceri lui Dumnezeu ce-ţi trebuie. E de-ajuns să-L slăveşti, şi El îţi va da ce ai nevoie şi ce-ţi este de folos.
Îndumnezeirea omului începe cu rugăciunea şi se sfârşeşte cu rugăciunea. Începi cu Tatăl Nostru şi termini cu Rugăciunea Inimii, cea care nu încetează niciodată. Stăruirea în rugăciune este cea mai mare faptă, pentru că de aici vin toate lucrurile bune în viaţa noastră.
Când începi o casă nouă, când te căsătoreşti şi pui bazele unei familii, când îţi cauţi de lucru sau când începi un lucru, nu începe până nu spui o rugăciune. Dacă poţi şi posti, e şi mai bine. Când ieşi din casă e bine să spui o rugăciune scurtă către Maica Domnului: „Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub acoperământul tău!” Iar când ajungi din nou acasă, poţi rosti o rugăciune de slavă şi mulţumire „Cuvine-se cu adevărat…”.
Există o lege divină în creştinism bazată pe iubire. Atât cât voim ca Dumnezeu să ne ajute nouă şi să ne ofere izbăvirea din boli şi necazuri, atâta trebuie la rândul nostru să ne oferim ajutorul aproapelui.
Când apar necazuri mari şi nu ni se împlineşte nici o cerere, să promitem lui Dumnezeu că vom merge măcar Duminica la biserică, că ne vom apleca mai mult spre cei săraci. Şi dacă nu putem face milostenie trupească, să facem milostenie sufletească, adică să mângâi un om cu un cuvânt bun, să cercetezi un bolnav sau să acorzi mai multă atenţie semenilor tăi şi problemelor lor. Acest lucru mult va plăcea înaintea lui Dumnezeu, şi degrab va răspunde rugăciunii tale, făcând-o cu folos.
Şi aşa cum spunea Sfântul Isaac Sirul, „dacă Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor tale, nu te scârbi, că nu eşti tu mai înţelept decât El”.
Rugăciune la vreme de necazuri şi supărări
Doamne, viforul necazurilor se ridică asupra mea şi ape intrat-au până la sufletul meu, dar întru Tine este toată nădejdea mea. Tu cunoşti pricina răului care mă bântuie. La Tine perii capului meu sunt număraţi. La Tine deci scap şi pe Tine te rog să depărtezi de la mine orice lucru rău şi pierzător de suflet şi să-mi ajuţi a birui toate inspitele care mă învăluie, că Tu eşti întărirea, scăparea şi izbăvitorul meu, Hristoase Dumnezeule, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Amin.
