CEȘCUȚA de CEAI – o pildă fabuloasă a Părintelui Arsenie Boca despre rostul suferințelor

Părintele Arsenie Boca avea un fel aparte de a le deschide oamenilor ochii spre a-L cunoaște pe Dumnezeu și a înțelege “lecțiile” Lui în toate întâmplările rele din viața lor, căci mai cu seamă din pricina necazurilor îl căutau.

A rămas memorabilă o pildă a sa despre rostul suferințelor, în care este descris foarte plastic tot parcursul dureros al curățirii omului, al înnoirii și desăvârșiri sale pentru a ajunge la chipul dorit de Dumnezeu, ca Ziditor al său.

Ceșcuța de Ceai - Părintele Arsenie Boca

Ceșcuța de Ceai – Părintele Arsenie Boca

Dumnezeu îl „prelucrează” pe om pentru a atinge maximul de frumusețe sufletească trecându-l prin multe cazne și suferințe. Din păcate, nu toți văd în suferință pedagogia lui Dumnezeu, ci din pricina durerii, cârtesc, se răzvrătesc și se depărtează de credință. Iată ce spunea Părintele Arsenie Boca despre aceasta:

“Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun și atotînțelept, ne poartă de grijă și ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înțelege pe urmă.”

Pilda ceșcuței de ceai

O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichități, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Și soției, și soțului le plăceau antichitățile și produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceștile de ceai. Au observat o ceașcă excepțională și au întrebat: „Putem să vedem ceșcuța aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceșcuța de ceai a început să vorbească:

Voi nu puteți să înțelegeți. Nu am fost de la început o ceșcuță de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roșie. Stăpânul m-a luat și m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta! Nu-mi place! Lasă-mă în pace!” Dar El a zâmbit doar, și a spus cu blândețe: „Încă nu!”

Apoi, ah! Am fost așezată pe o roată, și am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Oprește! Amețesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap, și a spus liniștit: „Încă nu.”

M-a învârtit, m-a frământat și m-a lovit și m-a modelat, până ce a obținut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simțit atâta căldură! Am strigat, am bătut și am izbit ușa… „Ajutor! Scoate-mă de aici!” Puteam să-L văd prin deschizătură, și puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu.”

Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, ușa s-a deschis. Cu atenție, m-a scos afară și m-a pus pe raft. Am început să mă răcoresc. O, mă simțeam atât de bine! “Ei, așa este mult mai bine”, m-am gândit.

Dar după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat și m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap, și a spus: „Încă nu!”

Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte, și simțeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns… eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunț. Chiar atunci, ușa s-a deschis, și El m-a scos afară. Și, din nou, m-a așezat pe raft, unde m-am răcorit, și am așteptat și am așteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”

O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă, și a spus: „Acum uită-te la tine!” Și m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu… Este frumoasă. Sunt frumoasă!”

El mi-a vorbit blând: „Vreau să ții minte. Știu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, trântită. Dar dacă te-aș fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Știu că ai amețit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aș fi oprit, te-ai fi desfăcut bucățele, te-ai fi fărâmițat.

Știu că a durut și că a fost foarte cald și neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Știu că mirosurile nu ți-au făcut bine când te-am periat și te-am colorat peste tot, dar dacă nu aș fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viață. Dacă nu te-aș fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supraviețuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ținut. Acum ești un produs finit. Acum ești ceea ce am avut în minte prima dacă când am început să lucrez cu tine.”

Din această frumoasă povestioară putem extrage o bogăție de învățături. Morala pildei ne-o spune însă cel mai bine tot Părintele Arsenie:

Arsenie Boca

Arsenie Boca

Dumnezeu știe ce face cu fiecare dintre noi. El este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face și ne expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta și sfânta Sa voie.

Dacă viața pare grea și ești lovit, bătut și împins aproape fără milă; când lumea îți pare că se învârtește necontrolat; când simți că ești într-o suferință îngrozitoare, când viața pare cumplită, fă-ți un ceai și bea-l din cea mai drăguță ceașcă.

Așază-te, și gândește-te la cele citite aici, și apoi discută puțin cu Olarul.”

“Încercările de tot felul sunt binecuvântate de Dumnezeu și trimise oamenilor cu rostul ca din prilejul lor să ne întâlnim cu El. Căci de la El primim puterea neobișnuită care întoarce necazul în bucurie.

Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, așa sunt sunt de departe judecățile Mele de judecățile voastre, zice Domnul. Altfel sunt judecățile unui tată care-și ia la rost copiii decât e socoteala copiilor. Dar când copiii vin la minte deplină, atunci înțeleg care a fost judecata tatălui lor când a dat bătaie.

Așa și noi. Cât suntem înfășurați în trup, suntem destul de legați într-o înțelegere trupească a vieții, într-o înțelegere pruncească. Dar când vom scăpa de muritorul acesta de pe noi (trupul), atunci cu mare recunoștință vom mulțumi lu Dumnezeu pentru toate încercările la care ne-a supus cât eram în lume.

Prin urmare, să lungim vederea până dincolo de zarea acestei vieți, până la cealaltă împărăție. Că altfel nu putem pricepe necazurile vieții acesteia, și nepricepând-o pe aceasta prin cealaltă, n-o putem răbda. Dar dacă o înțelegem așa cum este, pe una în legătură cu alta, atunci, oricât ar fi de necăjită, capătă o valoare neprețuită. Și atunci se întâmplă un lucru minunat: omul iubește necazurile, și pe toți cei ce îl necăjesc îndeosebi. De acum creștinul stă liniștit pe conducerea lui Dumnezeu. Și vede că orice cruce a vieții sale e o mărturie a iubirii părintești a lui Dumnezeu. Știm Cui credem, și știm Cine-i la cârmă.

Să mânăm mai adânc rosturile vieții acesteia și ale tuturor încercărilor ei. Că sfârșitul lor e moarte păcatelor și întâlnirea nedespărțită cu Dumnezeu.”

Citeşte mai multe despre:

*Sfaturile și orice informații despre sănătate disponibile pe acest site au scop informativ, nu înlocuiesc recomandarea medicului. Dacă suferiți de boli cronice sau urmați tratamente medicamentoase, vă recomandăm să consultați medicul dumneavoastră înainte de a începe o cură sau un tratament naturist, pentru a evita interacțiunea. Prin amânarea sau întreruperea tratamentelor medicale clasice vă puteți pune sănătatea în pericol.


Ți-a plăcut acest articol? Share pe:

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.