Sfântul Mucenic IOAN VALAHUL (12 mai) – viața unui mare sfânt român

Pământul românesc a primit cu îmbelșugare binecuvântarea lui Dumnezeu, iar mulțimea sfinților pe care i-a odrăslit dă mărturie de aceasta. Sfântul Noul Mucenic Ioan Valahul este un suflet ales, născut în Valahia, care a pătimit chinuri cumplite pentru credința creștină ortodoxă, și care acum aflându-se în ceata sfinților din ceruri, mijlocește cu putere pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

Acest mare sfânt se numește “Valahul” pentru că era de loc din Valahia, Țara Românească pe acea vreme, și s-a mai numit „nou”, deoarece martiriul său a avut loc după anul 1453, după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor. A trăit în secolul al XVII-lea, pe vremea când la conducerea Țării Românești era Mihnea Voievod, poreclit “turcitul”.

Spre deosebire de evlaviosul domnitor Matei Vodă Basarab dinaintea lui, Mihnea Voievod era atras de tânăr de obiceiurile agarenilor, care cinsteau pe Mahomed și se închinau la Alah. Fugind de la părinții lui, s-a dus la Țarigrad și a stat la turci patruzeci de ani, primind acolo numele de Gioan Bei.

Făcându-se iubitor de slava deșartă, și-a cumpărat domnia în Țara Românească, plătind sultanului Mehmet multe pungi cu galbeni. Asuprindu-i pe români cu multe biruri, Mihnea Voievod nu a fost dorit de popor. Așa încât, pentru a rămâne în scaunul de domnie, i-a chemat pe tătari, care pustiau ținuturile și luau cu ei mulțime de robi. Nemaidorind să plătească tributul anual agarenilor din Țarigrad, Mihnea s-a aliat cu alți voievozi, ucigând pe mulți dintre dregătorii săi de la curte, pornind apo răscoală împotriva otomanilor.

Auzind de acestea, sultanul Mehment a trimis tătari în Moldova și oști de turci în Țara Românească, și în Transilvania. Mihnea a biruit în Țara Românească, însă de frică, a fugit peste munți, dându-și sufletul nemântuit.

Oștile sultanului, trecând munții prin văile Oltului și Jiului, au făcut mare pierzanie în neamul creștinesc, luând mulțime de robi, bărbați, femei și copii, chinuindu-i cumplit. Această urgie a durat până la sfârșitul anului 1659.

Printre cei capturați atunci s-a aflat și tânărul Ioan, născut și crescut în Țara Românească, din părinți credincioși și evlavioși. Pe atunci avea numai cincisprezece ani. În ciuda frăgezimii sale, Ioan atinsese vârsta bărbatului desăvârșit, căci inima lui era curată și neînfricată pentru a deveni ostaș a lui Hristos.

Se vorbește despre frumusețea deosebită a chipului tânărului Ioan. Aflându-se pe drumul robiei, un păgân s-a oprit asupra lui, și plăcându-l, l-a cumpărat cu gând murdar, dorind să-și împlinească poftele cu el. Silindu-l să-și întineze trupul cu păcatul, Ioan s-a împotrivit cu desăvârșire, luând ca ajutor rugăciunea și semnul crucii împotriva asupritorului.

Mâniat și uimit de cutezanța lui, i-a zis: „Într-atât de semeț ești înaintea mea, și uiți că nu ești decât un biet rob?” Iar Ioan, răspunzându-i, i-a zis: “Doar lui Hristos îi sunt rob, dar cât de largă îmi este libertatea în lăuntrul dumnezeieștii mele robii!”

Încruntându-se și mai tare, păgânul acela i-a zis: “Eu sunt stăpânul tău, pentru că te-am cumpărat cu preț de aur. Fac cu tine ce vreau!”

Înfruntându-l cu multă putere, izvorâtă din credința și dragostea lui Hristos, tânărul i-a zis: “Hristos îmi e stăpânul, că El m-a răscumpărat cu preț de sânge. El face cu mine ce trebuie”.

Văzând că agareanul voia să-l lege de un copac spre a-l sili, Ioan scârbindu-se în inima sa, nevrând să fie rușinat astfel înaintea Domnului, și-a adus aminte de curajul lui David asupra lui Goliat, și de tânărul Nestor care l-a biruit pe Lie, s-a întrarmat cu multă îndrăzneală și a ucis pe păgânul acela.

Aflând de uciderea stăpânului său, agarenii l-au pus pe Ioan în lanțuri și l-au târât așa pe drumul Țarigradului, în chinuri cumplite, căci era iarnă, și gerul cumplit ardea trupul lui gol neprihănit. Dar el răbda cu duhul drept și mare vitejie sângerarea picioarelor desculțe pe drumurile înzăpezite, viscolul biciuitor, foamea cumplită și sfârșeala mădularelor, dorind ca mai degrabă să-i fie trupul ars de văpaia iernii decât sufletul de văpaia gheenei.

Ajungând la Țarigrad, agarenii l-au dus la femeia celui ucis, povestindu-i cele întâmplate cu bărbatul ei. Ia femeia l-a dus pe Ioan la judecată, înaintea vizirului. Și mărturisind el că l-a omorât pe păgân, dorind să-și apere trupul și sufletul de creștin, vizirul l-a dat în plata femeii, ca să facă ce va voi cu el.

Dar din pricina frumuseții lui trupești, Ioan a fost din nou ispitit. Căci tânăra femeie văduvă s-a aprins de dorințe necurate, și ducându-l la locuința ei scumpă, i-a zis lui Ioan: “Iată, ești în puterea mea! Fiindcă mi-ai ucis bărbatul, îi vei lua locul și-mi vei fi bărbat. Din rob te fac slobod, din sărac, te ridic bogat. Dar, ca să-mi fi bărbat, trebuie să te faci de aceeași lege cu mine. Să te lepezi de Hristos și să te faci închinător al lui Alah și cinstitor al lui Mahomed, profetul său. Privește împrejur aurul și argintul, mătăsurile, pietrele nestemate, privește-mă pe mine, alături, care sunt gata de însoțire”.

Deși ispitirea aceasta nu era ușoară, tânărul Ioan era stăpânit de multe virtuți creștine care nu l-au lăsat să se plece ușor acestor propuneri diavolești. Și prinzând multă îndrăzneală, i-a grăit femeii: “Curăția sufletului mi-o voi păstra, și la legea ta nu voi trece. Neîntinarea trupului o voi păzi, și nu mă voi însoți cu tine!”

Rugându-se cu multă dragoste și fierbințeală lui Hristos, și-a făcut semnul crucii ca să fie păzit și întărit până la urmă în credința părinților săi. Și aducându-și astfel aminte de Iosif, care a biruit ademenirile femeii dregătorului din Egipt, s-a luminat adânc și a prins și mai multă tărie în fața nenumăratelor meșteșugiri împletite de femeia păgână vreme de doi ani, pentru a-l face să se lepede de Hristos și să se însoțească cu ea.

Văzându-l de neclintit în hotărârea lui, și simțindu-se biruită peste măsură, femeia agareancă s-a umplut de mânie și l-a dat pe Ioan în mâinile eparhului, care l-a băgat în temniță, supunându-l zile în șir la înfricoșătoare chinuri, greu de suferit numai și cu mintea. Peste toate acestea, femeia mergea zilnic în temniță, cu lingușiri și ispite puternice. Însă Ioan a rămas până la final ca un diamant tare în credință, căutând numai spre Hristos Domnul, Cel care-i dăruia lui putere și biruință asupra vrăjmașilor văzuți și nevăzuți.

Zadarnică fiindu-le osteneala, călăii care-l chinuiseră au cerut vizirului să-l omoare. Și ducându-l pe fericitul Ioan în Parmac-Kapi, a cărui inimă mulțumea lui Dumnezeu pentru că a primit jertfa sa, l-au spânzurat.

Astfel, în a douăsprezecea zi a lunii mai, în anul 1662, tânărul Ioan a primit de la Domnul răsplata tuturor nevoințelor sale și cununa biruinței, alipindu-se cetei mucenicilor din ceruri.

Viața și pătimirile Sfântului Nou Mucenic Ioan Valahul a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învățat grec din vremea lui. Mai târziu, ea a fost tipărită de Sfântul Nicodim Aghioritul la Veneția, și apoi în sinaxarele grecești și românești.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne, și ne mântuiește pe noi, amin.

Troparul Sfântului Mucenic Ioan Valahul

“Astăzi duhovnicește prăznuiește Biserica dreptcredincioșilor români, și cu bucurie strigă: Veniți, iubitorilor de mucenici, să prăznuim pomenirea cea de peste an a luptelor noului mucenic Ioan. Că acesta. dintre noi. cu voia lui Dumnezeu răsărind, în împărăteasca cetate a lui Constantin a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat și bineprimit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre.”