Încă de la facerea lumii, creaţia se arăta perfectă, fără cusur. Dumnezeu a făcut uscatul şi a pus forţe gravitaţionale pentru ca omul să poată sta cu picioarele pe pământ. Apoi a făcut apele şi le-a îngrădit cu ţărmuri pentru a nu se revărsa peste om.
Apoi a făcut luminătorii nopţii: stelele, soarele şi luna. Şi le-a pus sus în cer ca să nu ne ardă, ci numai să ne lumineze ca nişte felinare purtate de o mână nevăzută. A întocmit Dumnezeu animale, fiare şi păsări zburătoare, şi le-a dat poruncă să se supună omului şi nu să-l rănească.
La urmă a zidit Dumnezeu pe om, după chipul şi asemănarea Lui: frumos, sănătos şi bun. Şi privind Dumnezeu peste toate, a văzut că sunt bune foarte. De unde a răsărit aşadar răul, stricăciunea şi suferinţa?
Ordinea din univers şi armonia perfectă ni-L arată pe Dumnezeu un dumnezeu bun şi iubitor de oameni. Tot ceea ce a făcut Dumnezeu a făcut în întregime bun. Suferinţa se descoperă aşadar mai degrabă ca un lucru străin de planul Lui. Dacă nu Dumnezeu este creatorul răului şi al suferinţei, cine este aşadar autorul?
Cum a apărut suferinţa în lume?
Sfinţii Părinţi spun că suferinţa a intrat în lume odată cu omul. Suferinţa este un virus infiltrat în sistem odată cu păcatul originar, când omul a nesocotit porunca Celui care l-a zidit şi a urmat ispitei celui rău. De aici încolo, bietul om a început să decadă şi mai mult, ajungând până la înstrăinarea completă de Dumnezeu. De aceea, noi cei de azi nu mai avem capacitatea de a vedea transparent, de a-L percepe pe Dumnezeu în natură şi în tot ce mişcă. Ne-am pătat ochii, urechile şi limba, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Omul a ales să se supună nu Tatălui său ceresc, ci patimilor trupeşti, care aduc cu sine suferinţa. Boala, stricăciunea şi moartea sunt o consecinţă firească a naturii păcatului pe care omul a urmat-o de bunăvoie. Toate cele care ne conduc spre moarte ne pricinuiesc chin şi durere.
Cel care duce o viaţă păcătoasă este mereu împovărat de tristeţe, de nelinişte şi de boală. Se sperie de umbre, îi bănuieşte pe toţi şi nu-şi poate găsi rostul, pentru că boala lui este o boală a sufletului, pe care n-o poate trata singur.
Cauzele suferinţei
Şi dacă Dumnezeu nu a creat suferinţa, de ce totuşi omul suferă atât de multe necazuri şi boli? Sfântul Ioan Gură de Aur spune că suferinţele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru revenirea noastră. Pentru că aşa este creatorul nostru, ne poartă de grijă chiar şi când ne pedepseşte. Pentru că pe cel pe care îl iubeşte, tatăl său îl mustră.
Dumnezeu ştie că ne-am înrăi şi mai mult dacă nu ne-ar pedepsi pentru păcatele noastre. Şi aşa, mergând pe urmele iubirii Sale de oameni, ne pedepseşte cu puţin, pentru puţină vreme, pentru a ne câştiga sufletele. Vedem aşadar în poruncile Lui adevărate temeiuri ale iubirii de oameni. Suferinţa este un medicament folositor nu doar celui rănit, ci mai ales celor din jurul lui, celor care doresc să-i culeagă folosul.
Când a zidit firea omenească, Dumnezeu n-a creat nici plăcerea, nici durerea, cu numai o stare de pace. Adam în Rai era protejat de Duhul lui Dumnezeu, el trăia în intimitatea creatorului său. Primul om a fost creat aşadar pentru a se bucura în chip tainic de Ziditorul său, şi alături de El. Firea lui Adam era neatinsă de patimi. Schimbarea firii spre stricăciune n-a fost dorinţa lui Dumnezeu. El ne-a vrut de-a pururi nepătimitori, nemuritori, neatinşi de suferinţă.
Ce câştigăm din suferinţă? Nectarul suferinţei este răbdarea care se prelucrează cu multă trudă şi voinţă. Suferinţa este cel mai bun medicament duhovnicesc care reînvie sufletul şi-l face din nou nepătimitor.
