Sfinții Părinți spun că important este nu cum scăpăm de suferință, ci cum reușim să o depășim, pentru că suferința trebuie înțeleasă ca un timp de cercetare a răbdării noastre de către Dumnezeu.
Suferința este un prilej de învățare a răbdării și a smereniei, și așa trebuie ea trăită, indiferent cât de grele sunt necazurile sau încercările prin care trecem. Marele filosof Seneca spunea că Dumnezeu dă școlarilor celor mai buni lecțiile cele mai grele, iar suferința este un test greu de trecut.
Viața este alcătuită și din lucruri triste, iar mare virtute pe care o cere ea omului, este răbdarea. Omul nerăbdător este tărât de dorințe nepotolite și neîmblânzite într-o prăpastie de nenorociri. Nerăbdarea, care pare o putere și o vigoare a sufletului, nu e decât o slăbiciune și o neputință de-a suferi o lipsă, spunea Fenelon. Suferința ne deschide inima spre Dumnezeu, și ne oferă mai multă înțelegere, iar răbdarea suferinței devine un balsam vindecător pentru sufletul zbuciumat și neliniștit.
Atunci când îndurăm în smerenie și cu supunere cele dureroase, primim de la Dumnezeu medicamentul răbdării, care vindecă sufletul și trupul. O, cât sunt de săraci aceia care nu au răbdare, exclama Shakespeare. Se închide rana altfel decât încet, încet?
Pedepsele date de Dumnezeu sunt temeiuri ale iubirii sale de oameni. Căci prin răbdarea relelor care ne vin, atragem asupra noastră iertarea lui Dumnezeu și intrăm din nou în legătură fiiască cu El.
Pentru a nu deveni o suferință zadarnică, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, boala trebuie înțeleasă în profunzimea ei spirituală, pentru că ea are, de multe ori, un sens care depășește planul fizic. Dacă cel bolnav se lasă cufundat doar în suferință și vede doar boala în sine, viziunea lui va fi una negativă, care va aduce cu sine revoltă sau nerăbdare, cârtire, mânie, angoasă sau deznădejde, stări sufletești care nu ușurează durerea trupului, ci o sporesc.
Omul bolnav, spune Starețul Tadei, trebuie să se liniștească. Atunci când omul este liniștit, inclusiv sistemul lui nervos se relaxează, și totul devine ușor. „Toate nenorocirile care se întâmplă în jurul lui nu-l afectează. Știe că așa trebuie să fie, și se liniștește deplin. Dacă cere de la sine prea mult, atunci omul se chinuie singur. Orice are omul nevoie, nu poate nimic fără să îngăduie Domnul.”
Și ca să se liniștească, omul trebuie să se supună voii lui Dumnezeu, după cum ii este rânduit. Sa fie mulțumit, să dea slavă lui Dumnezeu pentru toate. Omul nu trebuie să ceara mult, ci să primească totul ca din mâinile lui Dumnezeu. Tot ce i se va întâmpla este pronia lui Dumnezeu, și trebuie să se supună.”
