Ce este prezentul, această jumătate a timpului, pentru cel împătimit de viitor?
Așa cum spunea Emil Cioran – “filosoful disperării”, defectul tuturor oamenilor este că așteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe. Suntem aici, într-un prezent evident, dar gândurile noastre scapă mereu spre viitor, evadând în alte dimensiuni temporale.
Noi “nu trăim în prezentul concret și viu, ci într-un viitor fad și îndepărtat. Neputând fi în prezent, transformăm trecutul și viitorul în prezențe”, concluziona Emil Cioran, devenind astfel robi ai unui viitor niciodată tangibil. Incapacitatea de a trăi în prezent, în dinamismul imediat al vieții, este una din cele mai importante teme ale existenței umane, nu atât filosofice, cât teologice.
99% din timpul vieții noastre ni-l petrecem gândindu-ne la viitor, proiectând diverse lucruri, imaginându-ne, întrebându-ne, cercetând cele ce încă nu sunt: ce va fi, cum vor decurge lucrurile, ce se va întâmpla etc. Toate activitățile noastre sunt investite în viitor. Progresul și dezvoltarea științelor tehnice l-a făcut pe om să piardă valoarea prezentului, devenind astfel un rob al viitorului.
O altă majoritatea a oamenilor zăbovesc foarte mult timp în trecut, amintindu-și diverse clipe, rememorând la infinit anumite întâmplări și personaje, trăind într-o continuă nostalgie sau melancolie, ratând astfel clipa prezentă.
Concepția creștină asupra prezentului și viitorului
“Eu Sunt Cel Ce Sunt”, i-a spus Dumnezeu lui Moise când i-a vorbit din rugul aprins care nu se mistuia. Vedem așadar că Dumnezeu este clipa și vremea mântuirii noastre, iar mântuirea înseamnă nimic altceva decât înveșnicirea noastră.
Trăirea corectă a timpului înseamnă trăirea în prezent, în adevărul lucrurilor. Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. În concepția creștină, prezentul nu este determinat temporal, ci este un semn al veșniciei, un dar de iubire a lui Dumnezeu către omul viu. Acest dar al prezentului se valorifică doar prin recunoașterea prezenței Celui care ni l-a dăruit, adică recunoașterea lui Dumnezeu.
Doar atunci când ne rugăm suntem ancorați în prezent și totodată conectați la veșnicie. Când ne rugăm, Îl vedem pe Dumnezeu, ca Cel ce pretutindeni este, și pe toate le împlinește. Și simțindu-I ochiul atotvăzător ațintit asupra noastră, ne vedem și pe noi înșine, aici, acum. Acest lucru ne permite o cercetare lăuntrică profundă, pentru a vedea în ce stare spirituală ne aflăm, cum sunt faptele și gândurile noaste, și cum ne este viața, bineplăcută sau potrivnică lui Dumnezeu și poruncilor Lui.
Prin rugăciune și comuniunea cu Dumnezeu, omul trăiește veșnicia într-un prezent supra-temporal. Biserica, prin toate tainele ei lăsate de Mântuitorul Hristos, este singura care îl poate readuce pe om în prezent. Prin spovedanie, omul se dezleagă de greșelile și de bântuiala trecutului, se umple de energia Duhului Sfânt pentru a fi atent și a schimba prezentul în bine, și se însuflețește cu nădejdea învierii, ținta finală a vieții noastre pământești.
Omul, care își află obârșia în Dumnezeu, își păstrează viața și existența lui capătă un sens doar prin rugăciune, prin comunicarea cu Dumnezeu și pomenirea Lui. Cel care Îl iubește pe Dumnezeu și împlinește poruncile Lui poate pregusta încă de acum desfătarea raiului și darurile veșnicie, care sunt iubirea, pacea, bucuria, iar viitorul nu mai este o necunoscută pentru cel credincios, ci împlinirea nădejdilor.
