Dumnezeu ne cheamă prin mai multe graiuri – ARSENIE BOCA

Împărăția vieții veșnice s-a propovăduit și e deschisă. Pe Împărat Îl cunoaștem, și iubirea I-o știm. Supușii însă, tare greu s-adună ca să fie una. De aceea trebuie răsunet de surle, după grosimea de ureche la care au ajuns supușii Împărăției.

Arsenie Boca

Arsenie Boca

N-ar trebui decât să-L căutăm recunoaștem toți pe Dumnezeu ca Tată, și că noi toți îi suntem fii, și potrivit cu această cunoștință, să ne orânduim viața. Până nu recunoaștem că avem îndoită fire și îndoită viață: una pământească și alta cerească fără de sfârșit și începând de aici, până atunci tot pe afară ne ținem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice.

Trebuie să știm toți supușii Împărăției că suntem făpturi cerești, trimise vremelnic în corturi pământești spre o mai mare probă, și anume: să vedem și să se vadă încotro înclinăm cu inima și cu mintea, și înspre ce înclinăm, aceea să avem pentru totdeauna.

Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El Îl moștenim, și viața veșnică. Iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la fața lui Dumnezeu, și cu cel rău vom petrece fără de sfârșit. Căci noi suntem pieritori cu fierea pământească, dar nemuritori cu firea cerească. Veșnicia noastră însă de noi atârnă unde s-o petrecem.

Ne-a adus Dumnezeu din neființă la ființă, dar să ne mântuiască nu poate fără noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-L cunoaștem ca Tată, și pe noi întreolaltă ca frați, și fii ai aceluiași Părinte.

La această trăire a vieții veșnice, cu începere de aici, Dumnezeu își cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle. Iată câteva dintre ele:

1. Chemarea lăuntrică a conștiinței
2. Chemarea din afară a cuvântului
3. Chemarea prin necazurile vieții
4. Chemarea prin necazurile morții
5. Chemarea prin semnele mai presus de fire
6. Chemarea prin chinurile de pe urmă de la Antihrist
7. Chemarea la Judecată

Glasul conștiinței e un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înțelegi că vine dinlăuntru, dar totuși de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Cugetul, sau conștiința, e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om, și același ochi cu care vede omul pe Dumnezeu.

Patimile, reaua voință și peste tot păcatele, dar mai ales năbăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc niște văluri peste ochiul acesta, niște solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci și Dumnezeu se stinge din ochiul nostru, încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu.

Glasul conștiinței nu va fi înăbușit mereu, toată vremea vieții noastre pământești. Odată și odată începe să strige la noi, pârându-ne înaintea lui Dumnezeu și înaintea noastră de toate fărădelegile făcute.

Larma vieții și gălăgia grijilor deșarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământești, mai tare decât le strigă glasul conștiinței trebuințele lor veșnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo, și li se par departe. Surzenia tot mai mult se întărește, și chemarea lină nu se mai aude.

Dar Dumnezeu, milostivul, ca să nu-i piardă în fărădelegile lor, le rânduiește și chemare dinafară, prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoți nu te cheamă omul, ca să-ți pui nădejdea în om, ci te cheamă Domnul ca să-ți strămuți viața ta de om. Încă de demult i-a chemat Domnul pe oameni prin preoți și leviți, prin lege și prooroci, adică prin conștiințe mai curate, are nu strâmbau chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi oamenii Însuși Dumnezeu-Fiul, sau Dumnezeu-Cuvântul.

Calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conștiinței și-a mai pierdut vederea, și nici urechea nu înțelege chemarea cuvântului ce-și are obârșia dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le rânduiește o chemare mai tare.

Mai tare, și mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vieții însă, iau pe oameni mai aspru dintr-altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greșelilor noastre, urmare pe care o îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înțelepțirea noastră.

Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri, și Dumnezeu se roagă de om să-și schimbe purtările. Socotiți acum: care de cine să asculte mai întâi? Chemarea aceasta mai aspră o face droaia de necazuri și nenorociri, strâmtorări și năpaste, vrajbe între oameni, bătaie între părinți și copii, războaie și vărsare de sânge, pagube, beteșuguri, seceta și foametea, și tot felul de pustiiri, ce nu s-au mai pomenit. Toate, urmări și plată îndesată pentru purtare și pentru lipsa de minte, că oamenii nu vor să înțeleagă la ce îmblăteală de necazuri îi duce iubirea de păcate.

Omului care vrea să iasă din ele, nu-i rămâne altă cale, decât să-și îndrepte purtările după voia lui Dumnezeu. Deci, când îți va veni vreo încercare pe neașteptate, nu învinovăți pe cel prin care ți-a venit. Ci întreabă-te pentru ce a venit, și vei afla răspuns. Deoarece, fie prin acela, fie prin altul, trebuie să bei amărăciunea judecății lui Dumnezeu.

Fragmente din “Cărarea Împărăției”, Părintele Arsenie Boca

Citeşte mai multe despre:

*Sfaturile și orice informații despre sănătate disponibile pe acest site au scop informativ, nu înlocuiesc recomandarea medicului. Dacă suferiți de boli cronice sau urmați tratamente medicamentoase, vă recomandăm să consultați medicul dumneavoastră înainte de a începe o cură sau un tratament naturist, pentru a evita interacțiunea. Prin amânarea sau întreruperea tratamentelor medicale clasice vă puteți pune sănătatea în pericol.


Ți-a plăcut acest articol? Share pe:

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.