Judecarea celuilalt atrage asupra noastră judecata lui Dumnezeu

Părintele ceresc a lăsat judecata Fiului – Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca El să judece lumea.

Hristos, Dreptul Judecător ne spune nouă să nu judecăm, avertizându-ne spre binele nostru:

„Nu judecați, ca să nu fiţi judecați; căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați; și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura” (Matei 7, 1-2).

„De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău, și iată o bârnă este în ochiul tău? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău.” (Matei 7, 3-5).

Cu toate acestea, omul ia judecata lui Dumnezeu și judecă. Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă omul, făptura mâinilor Sale, și cel pentru care Hristos S-a răstignit pe cruce ca să îi ierte păcatele.

Rădăcina păcatului judecării se află în egoism și în mândrie, două mari boli duhovnicești, poate chiar cele mai mari.

Toate patimile, păcatele și căderile își au originea în egoism. Ne credem mai buni decât ceilalți, și de aceea judecăm, ne ridicăm cu mintea deasupra tuturor, și avem convingerea că la noi este dreptatea.

Judecăm pe cei de lângă noi uneori din obișnuință, din obiceiul cel rău cu care societatea actuală ne-a deprins pe nesimțite.

Chiar dacă nu judecăm cu gura, gândim mereu ceva rău despre aproapele nostru.

Dacă vom fi atenți la gândurile noastre, vom vedea că avem un adevărat discurs defăimător despre cei pe care îi vedem, fie legat de cum se comportă, fie de cum sunt îmbrăcați, de la cele mai mici detalii la cele mai mari.

Să nu judecăm lesne. Să nu credem tot ce auzim.

Și chiar dacă auzim lucruri revoltătoare despre cineva, să nu plecăm urechea, să nu dezvoltăm subiectul, să nu ne arătăm acuzatori, urâtori de aproapele și osânditori, căci acestea sunt păcate înfricoșătoare.

Avem noi înșine atâtea păcate asupra noastră și suntem atât de împovărați, avem atâtea greșeli personale.

De aceea nu se cuvine ca din cea mai mică pricină, când auzim ceva, să începem să bârfim, și în felul acesta să-i dăm diavolului dreptul de a scrie învinuiri în cartea greșelilor noastre.

Diavolul este cel care ne întunecă ochii și mintea ca să nu vedem că aproapele nostru este fratele nostru, sădind în inimile noastre ura și dezbinarea.

Sfinții mari părinți spuneau că acela care nu judecă pe fratele său, are mare nădejde de mântuire.

Omul care se păzește cum se cuvine de cuvinte de judecare, se cârmuiește pe sine după poruncile lui Dumnezeu și se teme să nu păcătuiască înaintea Lui.

Să ne străduim să nu mai vorbim de rău pe nimeni, să ne vedem de mântuirea noastră, și astfel vom fi protejați de harul lui Dumnezeu.

Mântuirea noastră este mult prea prețioasă pentru a ne juca și a ne permite orice. Este o lucrare plină de primejdii, de aceea trebuie să ne purtăm cu mai multă luare aminte, să fim atenți la ceea ce spunem, la ceea ce gândim și facem, pentru a nu judeca și a vorbi de rău pe aproapele nostru.

Acest lucru este urâciune înaintea lui Dumnezeu. Să nu fim săditori de vrajbă între oameni și lucrători împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Căci El ne-a poruncit să ne iubim între noi, să ne purtăm slăbiciunile unii altora, și așa să împlinim Legea Iubirii pentru care a murit Hristos.

(Părintele Efrem Athonitul, „Despre Credință și Mântuire”)