Boala trupească reprezintă oglinda în plan fizic a ceea ce se întâmplă în plan spiritual. Deci boala nu e doar a trupului, așa cum am fost învățați să credem. Omul nu este doar trup, și nici doar suflet, și nici doar juxtapunerea lor, ci este o ființă unitară, o ființă personală frumoasă, zidită de Dumnezeu “după chipul Său”(Facere 1, 27), de aceea starea vieții lui este dată de relația cu Dumnezeu. iar Dumnezeu dorește cu mare dor ca omul să fie și “după asemănarea Sa” (Facere 1, 26).

Sănătatea paradisiacă pierdută
Sănătatea reprezintă starea naturală de viață spirituală și organică, în care toate puterile sufletești și trupești ale omului lucrează potrivit poruncii și scopului dat de Dumnezeu în firea lui, când l-a creat. Dacă omul respectă legea lui Dumnezeu atât în plan spiritual, cât și în plan organic, sufletul și trupul lui rămân în stare firească de sănătate și de armonie cu Dumnezeu și cu lumea exterioară.
Starea umană de sănătate paradisiacă, în care omul nu era atins de boală și stricăciune, s-a alterat prin păcatul strămoșesc. Astfel nu mai există nici un organism perfect sănătos, suferința, boala și moartea făcând parte integrantă din fragila noastră condiție umană. Păcatul, ca răzvrătire voită față de Dumnezeu înseamnă îndepărtarea de la Izvorul vieții, și deci o împuținare a vieții.
Lumea întreagă și noi toți suferim (astăzi mai mult ca oricând) de pe urma păcatelor înaintașilor noștri și ale noastre, și nu vrem să recunoaștem că “primim cele cuvenite după faptele noastre” (Luca 23, 41).
Stricarea relației cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga ființă umană: voința slăbește, rațiunea se întunecă, afectivitatea se întinează cu senzațiile plăcerilor înșelătoare, instinctele naturale se pervertesc, simțurile își pierd claritatea, iar trupul își modifică metabolismul natural. Așa se instalează în ființa umană boala, îmbătrânirea și moartea fizică, ca urmare a păcatului.
Această slăbănogire a spiritului face ca și materia trupului să capete o rigiditate pronunțată, nemaiputând fi ușor stăpânită și condusă de suflet. Așa apar bolile sufletești – patimile, a căror tămăduire e mult mai grea, deoarece ea presupune înlocuirea lor cu virtuțile (lucrarea faptelor bune în locul celor rele).
Boala este un demers purificator pentru om
Departe de a fi un eveniment care privește doar trupul nostru, boala constituie o încercare spirituală într-un demers purificator și transfigurator al întregii noastre vieți. Prin necazuri și prin mustrări, prin felurite încercări, Dumnezeu caută să-i readucă pe oameni la calea mântuirii. Recunoașterea păcatelor (prin spovedanie) și asumarea luptei cu patimile din noi, răbdarea încercărilor și rugăciunea către Dumnezeu de ajutor reprezintă din partea omului primul pas spre vindecare.
Suferința, ca prilej de pocăință
Suferința trupului o lasă Dumnezeu oamenilor (cu îngăduință nu cu răzbunare, dând fiecăruia o cruce după puterile lui) este un prilej de pocăință, ca fiecare cercetându-se pe sine și răbdând boala cu duh umilit (Psalmul 50), să primească harul mântuirii și cununa biruinței asupra patimilor.
Nu putem obține vindecarea fără Dumnezeu
Restabilirea sănătății, dincolo de suprafața ei trupească, înseamnă deci restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu (“”Cel ce are poruncile Mele și le păzeşte, acela este care Mă iubește” – Ioan 14, 21). Este greșit să credem că putem obține vindecarea fără Dumnezeu, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, Care știe toate, Care are doctoria potrivită fiecăruia în parte, și Care cârmuiește toate cum este mai bine spre desăvârșirea lor.
Când vindecă pe om, Dumnezeu îi cere conlucrarea iubitoare prin pocăință și nevoință. Numai acela vrea cu adevărat să se vindece și să se mântuiască, care nu se împotrivește leacurilor doftoricești date de Dumnezeu – durerile și întristările aduse de diferite încercări și necazuri. Întâi Dumnezeu îi curăță omului păcatele – cauzele bolii, apoi îi leagă rănile (efectele ei), înlăturând și consecințele lor (pedeapsa în viața pământească și chinurile iadului).
Exemple biblice
“Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viață, prin ea mai am și eu suflare. Tu mă tămăduiești și-mi dai iarăși viață! Iată boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele” (Rugăciunea regelui Iezechia – Isaia, 38, 16-17).
“Veniți să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduiește, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre”. (Osea, 6,1).
“Cununa înțelepciunii este temerea de Domnul, care odrăslește pace și sănătate nevătămată, dar și una și alta sunt daruri de la Dumnezeu, care revarsă cinste peste cei care îl iubesc pe Dânsul”. (Sirah 1, 17).
“Fiule, în boala ta, nu fi nebăgător de seamă. Ci te roagă Domnului și El te va tămădui. Depărtează păcatul, și întinde mâinile spre fapte drepte și de tot păcatul curățește inima ta”. (Sirah 3, 9-10).
“Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre, și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră, și prin rănile Lui, noi toți ne-am vindecat”. (Isaia, 53,5).