Sfântul Arsenie cel Mare (8 mai) – Viața și Cuvinte de Folos

În ziua de 8 mai a fiecărui an, creștinii prăznuiesc cu mare evlavie pe Preacuviosul Părintele Arsenie cel Mare, care a trăit la anul 449. Tot în această zi, se face pomenirea Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, denumit și “Apostolul Iubirii”, iar la Mânăstirea Prislop, unde este înmormântat Părintele Arsenie Boca, se serbează hramul bisericii, care îl are ca ocrotitor pe Sfântul Apostol Ioan.

Viața Sfântului Arsenie cel Mare

Sfântul Arsenie cel Mare (8 mai) - Viața și Cuvinte de Folos

Sfântul Arsenie cel Mare (8 mai) – Viața și Cuvinte de Folos

Sfântul Arsenie cel Mare s-a născut în marea cetate a Romei, fiind hărăzit din pruncie ca vas curat, ales de Dumnezeu. Sfântul era plin de toată bunătatea și înțelepciunea dumnezeiască și omenească, și pentru aceasta a și fost hirotonit diacon.

Pe vremea lui, la conducerea împărăției romanilor era marele Teodosie (379-395), care căuta cu multă osârdie un om duhovnicesc și bun vorbitor, ca să dea bună creștere fiilor săi, și să-i deprindă învățătura cu care se cinstește Dumnezeu. Așa a aflat de diaconul Arsenie, și i-a scris împăratului Grațian și papei Inochentie. Dobândind ceea ce dorea, Arsenie a fost chemat de la Roma la Constantinopol.

Și a stat Arsenie înaintea lui Teodosie, și împăratul, văzându-l la față și la fire om cinstit, cu căutătura cu bună rânduială, gândul smerit și împodobit de toată bunătate, s-a umplut de multă bucurie.

“Arsenie, fugi de oameni și te mântuiește!”

De atunci, Împăratul Teodosie îl cinstea pe Arsenie ca pe părintele său, și i se smerea ca unui dascăl. Iar dregătorii sfatului, privindu-l ca pe un odor de mare preț, se minunau de el și-l cinsteau.

Dar Arsenie, urând slava omenească și iubind pe Dumnezeu mai mult decât orice, socotea măririle oamenilor ca pe o pleavă, dorind viața monahicească. Așa rugându-se lui Dumnezeu în fiecare zi să-i împlinească dorința, a auzit un glas dumnezeiesc de sus, care i-a zis: “Arsenie, fugi de oameni și te mântuiește!”

Deci el, fără să mai zăbovească, schimbându-și portul și hainele, s-a dus, ajungând la schitul din Alexandria, unde s-a călugărit. Dându-se spre nevoință grea și rugăciune neîncetată, a auzit iarăși un glas de la Dumnezeu, zicându-i: “Fugi, taci, liniștește-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcăturii.“

Pe Marele Arsenie l-a întrebat odată Teofil, papa Alexandriei, când s-a suit la el împreună cu alții cae voiau să-l vadă: “Spune-ne nouă, o părinte, un cuvânt de folos!“ Iar el a zis către dânșii: “ Dacă vă voi spune, îl veți păzi?“ Iar ei au zis: “Da, cu adevărat îl vom păzi.” Și atunci el a zis: “Oriunde veți auzi de Arsenie, să nu vă apropiați de acel loc.”

Cum era Sfântul Arsenie cel Mare

Și era Sfântul Arsenie cel Mare minunat la trup și cuvios, peste tot cărunt, uscat și lung, deși era puțin gârbov de bătrânețe. Barba îi ajungea până la pântece, iar chipul îi era îngeresc, ca al lui Iacov. Drept aceea, nici nu voia să se arate cuiva la față. Priveghea mult, stând în picioare și rugându-se, neplecându-și genunchii nicidecum, ci de cu seară până la răsăritul soarelui petrecea așa.

Și stând la lucrul mâinilor lui în toată vremea vieții sale, avea un petec de rasă în sân, cu care-și ștergea lacrimile sale. Fericitul se plânge pe sine în lumea aceasta, și cu vărsarea lacrimilor sale, a stins focul cel stricător de suflet.

Când a venit vremea să se despartă de trup, ajungând la adânci bătrâneți – că era aproape de o sută de ani, l-au întrebat ucenicii unde și cum se cade să-l îngroape. Iar el a zis: “Dar nu știți să puneți o funie la picioarele mele, și să mă ridicați în munte?” Și iarăși le-a zis ,ultimul cuvânt de folos: “Vedeți, fii mei, în câtă frică mă aflu, vrând a ieși din trup? De când m-am făcut monah, n-a lipsit nicidecum de la mine, frica aceasta.” Și îndată și-a dat cu pace sufletul lui Dumnezeu.

Auzind avva Pimen că a adormit, a zis lăcrimând: “Fericit esti, avvo Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta. Că acela ce nu se plânge pe sine aici, acolo se va plânge veșnic.”

Cuvinte de folos

Zis-a avva Daniil: ne-a povestit nouă avva Arsenie despre un bătrân, dar poate că era vorba chiar despre el, că șezând acela în chilia sa, i-a venit un glas zicând: Vino să-ți arăt lucrurile oamenilor. Și sculându-se, a ieșit, și l-a dus pe el într-un loc, unde i s-a arătat un arap tăind lemne, și făcând o sarcină mare, se ispitea să o ridice, dar nu putea. În loc să mai ia din sarcină, acela mergea și tăind alte lemne, mai adăuga peste sarcină. Și mergând puțin mai înainte, iarăși i s-a arătat lui un om stând lângă un lac, scoțând apă dintr-însul, și turnând-o într-un jgheab găurit, din care curgea iarăși în lac.

Și mergând mai înainte, a văzut o biserică și doi oameni călare pe cai, ținând o prăjină de-a curmezișul, unul împotriva altuia. Și voiau să intre prin ușă, dar nu puteau, pentru că prăjina era de-a curmezișul, și nu s-a smerit nici unul pe sine înapoia celuilalt, ca să întoarcă prăjina de-a dreptul, astfel că au rămas afară de ușă.

Atunci bătrânul a zis: Aceștia sunt oamenii care poartă cu mândrie cumpăna, ca și cum ar fi a dreptății, și nu s-au smerit ca să se îndrepteze și să călătorească pe calea cea smerită a lui Hristos. Pentru aceasta și rămân afară de Împărăția lui Dumnezeu.

Iar cel ce tăia lemne, este omul cel întru multe păcate, care în loc de a se pocăi, adaugă alte fărădelegi la păcatele sale. Și cel ce scotea apa, este omul cel care face lucruri bune, dar pentru că are întru dânsele amestecare rea, cu aceasta a prăpădit și lucrurile cele bune ale sale. Deci tot omul trebuie să fie treaz la lucrurile sale, ca să nu se ostenească în deșert”.

Loading...

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.