Sfântul Antonie cel Mare – Viața și Lupta cu Diavolii

Sfântul Antonie a fost omul lui Dumnezeu, unul din cei mai mari sfinți ai tuturor timpurilor, a cărui rugăciuni mijlocitoare sunt puternice înaintea lui Dumnezeu. Creștinii îl cinstesc pe Sfântul Antonie cel Mare pe 17 ianuarie, citindu-i sfântul acatist. Viața Sfântului Cuvios Antonie cel Mare a fost alcătuită de Sfântul Atanasie cel Mare, și este una foarte bogată și pilduitoare.

Puteți citi mai multe din învățăturile sale în acest articol.

Sfântul Antonie cel Mare

Sfântul Antonie cel Mare

Viața Sfântului Antonie cel Mare

Cuviosul părintele nostru Antonie s-a născut în Egipt, într-o familie cu avuție multă. Părinții lui erau buni creștini, și creștinește l-au crescut și pe Antonie. Sporind cu vârsta, Antonie n-a vrut să învețe carte și să fie ca ceilalți copii, ci având o înțelepciune a sufletului deosebită, mergea cu părinții săi la biserică.

Nu se lenevea ca un copil, ci luând aminte la citirea cărților sfinte, gândea la folosul lor. Deși avea nenumărată bogăție, Antonie nu supăra pe părinți dorind hrană scumpă și nici plăcerile lumii nu le căuta, ci se îndestula cu cele ce îi dădeau părinții săi, fără a râvni la mai mult.

La numai 18 ani i-au murit ambii părinți, rămânând singur cu o soră mai mică, grijind cu multă dragoste de ea. Dar n-au trecut nici șase luni de la adormirea părinților, că mintea lui cugeta la cum sfinții apostoli au lăsat toate și au urmat pe Mântuitorul, și de câtă răsplată cerească s-au învrednicit aceia.

Lepădarea de averi și de lume

Și într-una din zile, intrând în biserică după obicei, a auzit atunci cuvântul Mântuitorului citindu-se la Sfânta Evanghelie: “De voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde-ți toate averile și le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie, și vei avea comoară în ceruri”.

Atunci fericitul Antonie, socotind glasul acesta ca venind de la Dumnezeu pentru dânsul, ieșind din biserică a împărțit toate câte avea vecinilor din sat, până la trei sute de pământuri roditoare, ca astfel nimic să nu-l mai împovăreze, și toate cele câte le mai avea le-a dat săracilor. Pe sora lui a încredințat-o unor fecioare pentru a o crește, iar el a început a se nevoi pe lângă casă, nefiind încă în Egipt mănăstiri, și nici un călugăr care să cunoască pustia cea depărtată, ci fiecare din cei care aveau o viață retrasă petrecea nu departe de satul său.

Și cum auzea că era cineva din călugări sârguitori și îmbunătățiți în vreun alt loc oarecare, se ducea ca o albină înțeleaptă, și cu multă râvnă îl căuta, și nu se întorcea până nu lua de la el fapta cea bună ca merinde pentru hrana sufletului său.

Petrecând multă vreme în acest chip pustnicesc aproape de sat, Antonie își silea mintea să nu se mai întoarcă la lucrurile părinților săi, și nici pe rudele sale să nu le mai pomenească, ci tot dorul să-l aibă spre căutarea de pustnici. Și știind îndemnul apostolului “Cel ce nu lucrează nici să nu mănânce“, se străduia să lucreze cu mâinile sale. Și o parte din ce câștiga o cheltuia pentru dânsul, iar restul o dădea săracilor. Auzind că pustnicul trebuie să se roage necontenit, se străduia mai ales să ia aminte la tot ce citea, astfel să i se facă mintea în loc de cărți.

Așa petrecând Antonie, era iubit de toți. Și el se supunea cu dragoste celor mai sporiți decât el, deprinzând de la fiecare meșteșugul lui de mântuire: urmând unuia cu rugăciunea, altuia cu lucrarea faptelor bune, altuia cu nemâncarea, altuia cu răbdarea, altuia cu culcarea pe jos și reaua petrecere, altuia cu blândețea. Așa adunând în sine multe de la fiecare, nu voia să se arate că îi întrece pe toți în fapte bune. Și toți cei din sat, văzându-l așa, îl numeau “iubitor de Dumnezeu“.

Prima luptă cu diavolii

Dar pizmașul diavol, urâtorul de bine, nu suferea să vadă un tânăr cu o nevoință ca aceasta. Mai întâi a încercat a-l face să înceteze cu nevoințele sale aducându-i aminte de avuțiile pe care le-a lăsat în urmă, de purtarea de grijă a surorii sale, de iubirea de slavă, de prietenii, de dulceața desfătării și de celelalte odihne înșelătoare ale vieții. În scurt timp, mulțime de gânduri a ridicat diavolul în mintea lui, dorind să-l abată de la gândirea cea dreaptă.

Dar vrăjmașul s-a văzut rușinat și biruit de tăria lui Antonie, căci acesta era aprig în credință, și reușea să-i răstoarne înșelăciunile cu rugăciunea lui cea multă și deasă. Văzând că nu sporește cu aceste viclenii, a încercat să se apropie de Antonie ca de ceilalți tineri, momindu-l cu plăcerile trupești. Și mult îl tulbura pe el noaptea și ziua, încât cei care-l vedeau simțeau lupta ce era între amândoi. Războiul lui era greu, dar cu rugăciunea și postirea își îngrădea trupul și astfel răsturna toate gândurile întinate pe care vrăjmașul i le punea în minte. O dată a venit vrăjmașul la dânsul noaptea ca o femeie, vrând să-l amăgească. Dar el, aducându-și aminte de Hristos, stingea cărbunii înșelăciunii celui rău.

Apoi diavolul îi punea înainte plăcerea dezmierdării, dar el se scârbea mai tare de focul și de durerea viermelui iadului și așa se izbăvea de ispită. Așa se batjocorea diavolul – ca cel a vrut a se face pe sine asemenea lui Dumnezeu, de un tânăr. Cel ce se fălea asupra trupului și sângelui, de un om ce purta trup era biruit. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi și trupului i-a dat biruința asupra diavolului. Și așa zicea Antonie: “Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine”.

Văzând necuratul că n-a putut să biruiască pe Antonie, ci se vedea împins și scos din inima lui, a ieșit afară și grăia cu glas omenesc că a fost biruit de Antonie. Aceasta a fost cea dintâi luptă a lui Antonie asupra diavolului, în urma căreia mai mult s-a îmbărbătat. Antonie învățând din Scripturi că multe sunt meșteșugirile diavolului, neîncetat lua aminte la sine, și nu se lenevea. Căci știa că dacă nu a izbutit a-l amăgi cu dulceața trupului, negreșit îl va ispiti prin alt vicleșug, că diavolul este foarte iubitor de păcat.

Deci s-a hotărât Antonie ca mai aspru să petreacă. Dormea pe o rogojină, dar de multe ori se culca pe pământ. Priveghea atât de mult, încât nopțile le petrecea aproape fără somn. Apoi mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, uneori și după două zile, sau patru zile, și hrana lui era pâine, apă și sare. Se ferea de toate desfătările, căci zicea că cei tineri nu trebuie să caute cele ce trândăvesc trupul, căci atunci este tare virtutea sufletului, când dulcețile trupului vor slăbi.

Mulți se minunau de nevoința lui cea mare, și de osârdia sufletului. Căci el nici nu socotea vremea trecută, ci punea început bun în fiecare zi, ca și cum abia ar fi început pustnicia, și așa mai multă osteneală avea spre sporire.

Viețuirea în morminte

Deci așa viețuind Antonie, s-a dus la niște morminte departe de sat, poruncind unuia din cunoscuți să-i aducă după mai multe zile pâine. Intrând într-unul din morminte, a închis ușile, rămânând acolo singur multă vreme. Vrăjmașul, temându-se să nu umple pustia de sihaștri, a venit la dânsul într-o noapte cu mulțime de diavoli, și atât de mult l-au zdrobit cu bătăile, încât din pricina rănilor zăcea jos aproape mort.

Însă cu purtarea de grijă a Domnului, venind a doua zi cunoscutul lui, l-a ridicat și l-a dus în biserica satului. Toți s-au adunat împrejurul lui ca la un mort, dar el la miezul nopții sculându-se pe când toți dormeau, a cerut cunoscutului său să fie dus înapoi la morminte. Și intrând iarăși în mormânt, închizând ușile, abia putând sta de rănile diavolilor, se ruga zicând cu mare glas: “Aici sunt eu, Antonie. Nu fug de bătăile voastre, că măcar de-mi veți face și mai multe, nimic nu mă va despărți de dragostea lui Hristos, și de s-ar rândui împotriva mea oștire, nu se va înfricoșa inima mea!”

A doua biruință asupra diavolilor

Urâtorul de bine, mirându-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăși în locul său, adunându-și câinii săi, le-a zis: “Dacă nici cu duhul desfrânării, nici cu bătăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se semețește asupra noastră, să năvălim în alt fel asupra lui“. Deci atunci noaptea au făcut mare zgomot, încât părea că locul acela se clătina, iar cei patru pereți ai mormântului păreau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s-a părut că au intrat năluciri de fiare și de târâtoare, încât s-a umplut locul acela de năluciri de lei, urși, leoparzi, tauri, scorpii, aspide și de lupi. Și fiecare ele se pornea asupra lui după năravul lui.

Vederea tuturor era înfricoșătoare, și mânia lor cumplită, dar Antonie, împins și muncit de ele, fără tulburare veghea și trezindu-se cu mintea, batjocorindu-i le zicea: “Dacă ar fi fost oarecare putere în voi, ajungea numai unul din voi să vină. Dar semnul neputinței voastre este că v-ați făcut în chipul fiarelor celor necuvântătoare.“ Dar scrâșnind asupra lui cu dinții, mai vârtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.

Și Dumnezeu, care a privit mereu la pătimirea lui Antonie, a venit în sprijinirea lui. Căci căutând sus, a văzut acoperământul desfăcându-se și oarecare raze de lumină pogorându-se către dânsul, și diavolii numaidecât s-au făcut nevăzuți, iar durerea trupului lui îndată i-a încetat. Simțind prezența Domnului, Antonie răsufla și se ușura de dureri,și rugându-se vedeniei zicea: “Unde ai fost, Preadulce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să ușurezi durerile mele?” Și glas s-a făcut către dânsul: “Antonie, aici eram și așteptam să văd nevoința ta. Deci, de vreme ce ai răbdat și nu te-au biruit, de acum îți voi fi ție de-a pururea ajutor și te voi face să fii renumit pretutindeni“.

Închiderea în munte

Sculându-se Antonie, s-a rugat, și mult s-a întărit, încât simțea că are acum mai multă putere în trup ca înainte. Apoi a mers de a locuit în munte multă vreme, închis într-o cetățuie, primind numai de două ori pe an apă și pâine. Și toți care veneau la dânsul rămâneau pe dinafară, căci Antonie nu primea pe nimeni. Rămânând aceia peste noapte deseori, auzeau înăuntru ca și cum ar fi mulți oameni gâlcevindu-se și strigând: “Du-te din locașurile noastre, de ce ai venit în pustie? Până când vei întărâta supărările noastre?” Socotind că sunt oameni acolo care se sfădesc cu dânsul, s-au uitat pe o găurică oarecare dar n-au văzut pe nimeni, și atunci s-au înfricoșat dându-și seama că aceia erau diavoli.

Aproape 20 de ani a petrecut Sfântul Antonie în munte singur, deosebit, nici ieșind, nici de cineva auzind, luptându-se permanent cu diavolii. Iar după aceea, fiindcă mulți îl doreau și vroiau să se facă următori nevoinței lui, au deschis ușa cu sila și stricând-o, a ieșit Antonie care dintr-o cameră ascunsă, cu taina învățată și de Dumnezeu fiind purtat.

Lumina care nu poate sta sub obroc

Atunci ieșind din cetățuie, s-a arătat celor ce veniseră la dânsul, și mult minunându-se aceia văzându-i trupul în aceeași stare, nici gras, nici uscat de postiri, ca și cum nu s-ar fi luptat cu diavolii, au văzut sufletul lui curat, căci nu era cuprins de sfială, nici doritor de dezmierdare, nici de râs, nici de întristare. El nu s-a tulburat văzând poporul, nici de atâția fiind sărutat nu s-a bucurat, ci era dimpotrivă, era ca acela ce era cârmuit de judecată.

Pe mulți din cei de față care pătimeau cu trupul i-a tămăduit Domnul printr-însul, iar pe alții de diavoli i-a mântuit. Încă și darul de a grăi i se dăduse lui Antonie, și așa pe mulți îi mângâia și îi învăța: “Nimic din cele ce sunt în lume să nu se cinstească mai mult decât dragostea lui Hristos“.

105 ani petrecând Marele Antonie, săvârșind nenumărate minuni, sfârșindu-și viața trupească s-a mutat la Domnul cu chip vesel.

*Sfaturile și orice informații despre sănătate disponibile pe acest site au scop informativ, nu înlocuiesc recomandarea medicului. Dacă suferiți de boli cronice sau urmați tratamente medicamentoase, vă recomandăm să consultați medicul dumneavoastră înainte de a începe o cură sau un tratament naturist, pentru a evita interacțiunea. Prin amânarea sau întreruperea tratamentelor medicale clasice vă puteți pune sănătatea în pericol.


Ți-a plăcut acest articol? Share pe:

1 comentariu

  1. Sfantul Anton e un sfant drag mie .

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.