Sfântul Antonie cel Mare – Învățături din Sfinții Părinți

Însuși Dumnezeu ne-a spus că împărăția cerurilor – acel rai pierdut după care sufletul nostru tânjește chiar și atunci când are toate cele de trebuință aici pe pământ – este nicăieri în altă parte decât înlăuntrul nostru.

De aceea sufletul nostru este sursa autentică a tot binele. Însă pentru a face fapta cea bună, este trebuință de voința noastră, deoarece binele în noi este și din noi se alcătuiește. Așa cum sufletul este din fire nematerial, așa se alcătuiește și fapta bună.

„Nimic din cele ce sunt în lume să nu se cinstească mai mult decât dragostea lui Hristos”

Cel care dorește să facă binele este mereu ajutat de Dumnezeu. Viața oamenilor este scurtă față de veacurile cele ce vor sa fie, încât vremea vieții noastre este nimic pe lângă viața cea veșnică.

Și de petrecem aici 80 sau 100 de ani în necazuri și strâmtorări, când ne vom muta din acest cort pământesc – care este trupul, nu vom împărăți alți 80 sau 100 de ani în rai, ci în vecii vecilor vom fi vii alături de Dumnezeu.

De aceea spunem că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lângă slava ce are să se descopere nouă. Că tot pământul este prea mic pe lângă tot cerul.

Și deci chiar dacă peste tot pământul vom fi stăpânitori și ne vom lepăda de el, iarăși nici un lucru vrednic nu este pe lângă Împărăția Cerurilor. Puțin dacă lași, însutit vei primi.

Pentru aceasta, nimeni din voi să nu aibă vreo poftă de a câștiga ceva. Căci ce câștig este de a dobândi cele pe care nu le luăm cu noi? Deci, mai vârtos să voim a le câștiga pe acelea care le putem lua cu noi: înțelepciune, dreptate, cumpătare, bărbăție, pricepere, dragoste, iubire de săraci, credința în Hristos, nemâniere, iubire de străini și alte virtuți. Pe acestea câștigându-le le vom afla acolo mai înainte de noi, făcându-ne primire în pământul celor blânzi.

„În fiecare zi pot să mor”

Este sănătos a cugeta la cuvântul apostolului Pavel: “În fiecare zi pot să mor”. Și dacă noi am fi ca și cum am muri în fiecare zi, așa vom trăi fără să păcătuim, îngrădiți de frica de Dumnezeu. Iar cuvântul acesta este înțeles astfel: ca sculându-ne în fiecare dimineață, să socotim că nu vom ajunge până seara. Și iarăși vrând să adormim, să socotim că nu ne vom mai scula dimineață.

Așa cugetând în fiecare zi, așa trăind, nu vom mai păcătui, nici nu vom avea poftă de vreun lucru, nici nu ne vom învistieri pe pământ, ci ca cei ce în fiecare zi așteptăm să murim, vom fi lipsiți de greșeală, ba încă tuturor greșelile le vom ierta, iar pofta deșartă sau altă plăcere întinată nicidecum nu vom avea.

Ci ca de la niște lucruri trecătoare ne vom întoarce, mai înainte văzând ziua judecății. Căci de-a pururea frica cea mai mare și îngrijirea de chinurile ce vor să fie  risipește celor păcătoși cea mai mare parte a plăcerii și dezmierdării, și ridică sufletul care se pleacă spre dânsa.

„De Dumnezeu se cuvine a ne teme, iar pe diavoli a-i defăima ca pe niște neputincioși”

Mai întâi să cunoaștem că vrăjmașii nu se numesc “diavoli”, adică răi pentru ca așa au fost făcuți ei. Căci Dumnezeu n-a făcut nici un lucru rău, ci pe toate le-a făcut bune. Dar după ce au căzut din cereasca înțelepciune, tăvălindu-se împrejurul pământului, pe creștinii iubitor de Dumnezeu au început a-i amăgi cu tot felul de năluciri, pe toate mișcându-le vrând să îi împiedice de la înălțarea la ceruri, ca să nu ne suim noi acolo de unde au căzut ei.

Când va veni vreo nălucire, să nu cădeți mai înainte în frică. Nu se cade să ne temem de îngrozirile lor, căci prin rugăciuni, postiri și prin credință întru Domnul acelea cad îndată. Însă și după ce cad nu încetează, ci iarăși se apropie cu vicleniile lor. Dar nici așa nu se cade a ne teme de nălucirile lor, căci nimic nu sunt și repede pier, mai ales dacă cineva se îngrădește cu semnul Sfintei Cruci.

Diavolii în sine nu pot nimic, ci numai cu nălucirile se ispitesc a ne înfricoșa. Ba încă nici asupra porcilor n-au stăpânire, căci ei rugau pe Domnul, precum este scris în Evanghelie, zicând: “Dă-ne noua voie să ne ducem în turma de porci”.

Și dacă nici asupra porcilor nu au stăpânire, apoi cu mult mai vârtos nu domnesc peste oamenii cei făcuți după chipul lui Dumnezeu. Deci de Dumnezeu se cuvine a ne teme, iar pe diavoli a-i defăima ca pe niște neputincioși și nicidecum a ne teme de dânșii.

„Să nu ne amăgim pe noi înșine cu săturarea pântecelui și cu slava deșartă”

Începând a păși așadar pe calea faptei bune, nimeni să nu se întoarcă la cele dinapoi, ca femeia lui Lot. Căci aceasta înseamnă întoarcerea la cele lumești și păcătoase. Nouă ni se cuvine a crede în Domnul, a-L iubi și a ne păzi pe noi înșine de gânduri întinate și de dezmierdări trupești. A nu ne amăgi cu săturarea pântecelui și cu slava deșartă.

Ci mai ales trebuie să ne rugăm adesea, să cântăm psalmi înainte de culcare și să învățăm pe de rost poruncile din dumnezeieștile Scripturi, pentru a pune o rânduială bună sufletului, aducându-i-se aminte de poruncile lui Dumnezeu.

Sfântul Antonie cel Mare își sfătuia ucenicii să se iubească unul pe altul: “Soarele să nu apună întru mânia voastră. Și nu numai întru mânie, ci nici într-alt păcat al nostru soarele să nu apună”.