Sfințenia este starea normală din care întreaga omenire a căzut în urma neascultării lui Adam.
Dumnezeu l-a creat pe om încă de la început cu acest scop, anume îndumnezeirea. A te îndumnezei înseamnă – așa cum arată și înțelesul cuvântului – a trăi în Dumnezeu. Îndumnezeirea nu este posibilă fără ajutorul lui Dumnezeu, fără participarea harului Său.
Părintele conferențiar universitar doctor Lucian Colda de la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Alba Iulia spune că sfințenia este starea firească a omului.
„Sfințenia nu este altceva decât firescul și normalul vieții. Sfinții nu au fost supraoameni”.
Ieromonahul Arsenie Boca spune chiar că sfințenia este sănătatea originară a omului. Este „strălucirea lină a spiritului. Unde sunt acestea și Dumnezeu se odihnește, unde lipsesc și Iisus își pierde răbdarea”.
Părintele Arsenie face referire aici la pilda copilului lunatic muncit de diavol prin crize epileptice.
Citește și – Ce îl împiedică cel mai mult pe un om să devină sfânt
Deși este firească, nu trăim în sfințenie. Mai mult decât atât, sfințenia este o raritate în zilele noastre. Sfințenia este posibilă și azi și în veacurile viitoare, la fel cum a fost posibilă în trecut.
„Sfințenia poate fi atinsă pentru că ea reprezintă normalitatea și firescul vieții”.
Dobândirea sfințeniei depinde de modul în care trăiește fiecare și de alegerile pe care le face în viață.
„Sfinții s-au luptat cu aceleași greutăți, cu aceleași necazuri ale vieții ca și noi, cei de astăzi, cu aceleași porniri și provocări de viață. Dar au avut stăruință în a le înfrânge. Au fost mereu în prima linie a luptei”.
Oamenii sfinți nu sunt transumaniști cu puteri supranaturale. Dimpotrivă, sunt oameni normali, care au ajuns la starea de normalitate a spiritului și a trupului. Adică au ajuns la starea de despătimire.
Nu au reușit aceasta singuri sau prin forțe proprii, ci prin conlucrarea cu Dumnezeu. Pentru a interveni în viața noastră și a ne ajuta să sporim duhovnicește, Dumnezeu are nevoie de acceptul și de dorința noastră. Nu poate intra cu forța. Dar nici noi singuri nu putem realiza nimic fără El.
Oamenii care nu sunt încă sfinți pot fi considerați anormali din punct de vedere duhovnicesc și al devenirii lor spirituale. Sfințenia îl reface pe om la nivel întreg, și suflet și trup.
„De altfel, singurul leac al vieții, care s-o scape de năruire, numai sfințenia rămâne. Datoria de-a-o câștiga sunt toți oamenii care vor să se mântuiască”.
Schimbarea la Față a Mântuitorului îl arată pe om în splendoarea în care ar trebui să fie de fapt.
„Iacov, Petru și Ioan văzuseră în munte Omul, în slava veacului viitor”.
Fiecare generație ar trebui să caute sfințenia și să se silească a o cuceri.
„Dumnezeu nu dorește nimic altceva de la noi decât normalitate. Sfinții sunt cei care au realizat într-un grad foarte mare normalitatea și firescul în viețile lor. Același lucru trebuie să îl facem și noi”.
Lipsa sfințeniei nu înseamnă doar lipsa normalității în viața noastră, ci mai mult: o decădere, o năruire spune Părintele Arsenie.
„Ceea ce vrea Iisus e să năzuiască omul a trăi în modul credinței și al sfințeniei, care previn viața să nu ajungă o ruină”.
Capitolul în care vorbește despre aceasta se numește „Vieți năruite și sfinți”. Acest titlu arată discrepanța cutremurătoare între nesfințenie și sfințenie, între finalitatea unei vieți trăite fără Dumnezeu și a unei vieți îndumnezeite.
Citește și – Ce ne împiedică să devenim sfinți – Părintele Sergiy Baranov despre îndumnezeirea firii noastre
Surse articol:
1. Ieromonah Arsenie Boca, Vieți năruite și sfinți, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 193
2. TRINITAS TV, „Sfințenia poate fi atinsă pentru că ea reprezintă normalitatea și firescul vieții”: https://www.youtube.com/watch?v=2s1uaCAfKRA&ab_channel=TRINITASTV