Fața lui Dumnezeu e întoarsă tot timpul spre iertare, gata să o dea pentru motive neînsemnate și ușoare
Sfântul Isaac Sirul vorbește în una din scrierile sale despre iubirea lui Dumnezeu față de om de dinainte de Creație, care a continuat și după căderea omului și va continua până la sfârșitul lumii.
Dumnezeu este veșnic și neschimbător. Firea Lui nu se schimbă în funcție de cele ce se întâmplă în creația Sa.
Fata lui Dumnezeu e intoarsa tot timpul spre iertare. Sf. Isaac Sirul: Trisagion Films
Iubirea Lui rămâne aceeași chiar și când purtările oamenilor se schimbă. El are „o singură iubire și o singură milă, care se întinde la întreaga creație fără schimbare, în afara timpului și veșnic”.
Dragostea lui Dumnezeu față de noi rămâne aceeași chiar dacă greșim, însă asta nu înseamnă că rămâne nepăsător.
Dimpotrivă, din pricina nemăsuratei Sale iubiri față de creația Sa, intervine în diverse chipuri pentru a o salva de la pieire.
De aceea iubirea Lui nu este pe deplin înțeleasă sau deslușită. Necazurile pe care le îngăduie să vină asupra noastră poartă pecetea dragostei lui Dumnezeu.
Căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Intervențiile Lui în viața noastră au tocmai acest scop. Chiar dacă sunt dureroase și greu de purtat, ele sunt menite să îndrepte, să lumineze, să mântuiască pe om și nicidecum să-l piardă.
Dacă Domnul ar cere de la noi toată dreptatea, abia un om din zece mii s-ar putea mântui, spune Sfântul Isaac Sirul.
„De aceea a dat tuturor un leac potrivit pentru fiecare: căința. În toate zilele și în orice clipă ei au un astfel de prilej de a se îndrepta ușor prin puterea acestui leac: prin străpungerea inimii ei se pot spăla în fiecare clipă de întinăciunile care li s-ar întâmpla, înnoindu-se în fiecare zi prin pocăință”.
Iată mila lui Dumnezeu! Iată înțelepciunea și iubirea lui părintească. Iată nespusa Lui purtare de grijă față de creația căzută!
Pocăința este darul pe care Dumnezeu îl dă oamenilor spre mântuire. În fiecare zi păcătuim și în fiecare zi trebuie să ne curățim. În fiecare zi cădem și în fiecare zi trebuie să ne ridicăm.
Și pentru a face aceasta avem la îndemână acest leac puternic, care este pocăința. Pocăința înseamnă atât părerea de rău pentru păcatul făcut, cât și străduința de a ne schimba viața.
„Fiindcă vrea în fiecare zi să ne înnoim și să începem o schimbare în mai bine a voinței noastre și o întremare a gândirii noastre”.
Pocăința este un mijloc ușor de îndreptare, care nu necesită din partea noastră o osteneală foarte mare, spune Sfântul Isaac.
Oricine cade și se rănește din pricina păcatelor, se poate îndrepta repede prin pocăință. Dumnezeu este lesne iertător și primește pocăința noastră în clipa în care plângem cu durere.
„Cât de înțeleapă e această purtare de grijă găsită de Creatorul nostru, Care fiind bun prin fire, vrea să mântuiască pe fiecare, prin orice mijloace”.
Ați văzut cât de repede a primit pocăința tâlharului de pe cruce și cât de repede i-a făgăduit intrarea în Rai. Ați văzut cât de bucuros a primit cei doi bani ai văduvei. Ați văzut cum a îndreptat pe vameșul care a rostit o simplă rugăciune umilită.
„Oricui arată doar puțină părere de rău și voință de căință pentru ce s-a întâmplat, Dumnezeu îi va da numaidecât, pe loc și neîntârziat iertarea păcatelor lui”.
Numai aceia care își învârtoșează inima și se dedau cu totul păcatului fără remușcări nu vor cunoaște pmila lui Dumnezeu.
Aceștia nu știu „cât de mult caută mereu să găsească un cât de mic prilej ca să-i poată îndrepta […]”. Pentru că fața Lui e întoarsă tot timpul spre iertare, gata să o dea pentru motive neînsemnate și ușoare, sau care de-abia dacă există. De aceea El revarsă iarăși și iarăși peste noi nemăsuratul Său har, asemenea unui ocean”.
Citește și – „Eclipsa de Dumnezeu” – când păcatul Îl ascunde pe Dumnezeu de la fața omului
Iubirea de necuprins cu mintea a lui Dumnezeu se vede cel mai mult în pătimirea Fiului Său Cel iubit.
„Când toată creația L-a părăsit și L-a uitat pe Dumnezeu și s-a perfecționat în tot felul de răutăți, atunci, fără să I se fi cerut sau să fi fost rugat, S-a pogorât de bunăvoie la sălașurile lor, a trăit împreună cu ei într-un trup asemenea lor, ca unul din ei, și cu o iubire mai presus de orice cunoaștere și cuvânt al creaturii, l-a implorat să se întoarcă la El, le-a arătat slăvita alcătuire a lumii viitoare”.
Atât de mult iubește Dumnezeu pe omul pe care l-a zidit, încât i-a dat chipul și asemănarea Lui. Chiar dacă nu suntem fiii Lui după fire, vrea să ne facă fiii ai Săi după har.
„S-a coborât până acolo încât să vrea să fie chemat „Părinte” al unei firi păcătoase, al pulberii pământului, al unor oameni vrednici de dispreț, care sunt doar carne și sânge. Toate acestea ar fi putut fi săvârșite oare fără o imensă iubire?”
Iar la finalul acestui minunat cuvânt, Sfântul Isaac Sirul adugă îndemnul de a nu pierde niciodată nădejdea mântuirii. De a nu ne îndoi niciodată de iubirea cea binevoitoare lui Dumnezeu.
„Cel Care a pătimit pentru noi Se îngrijește de mântuirea noastră. Îndurarea Lui e mai îmbelșugată decât putem pricepe, iar harul Său e mai mare decât tot ce am putea cere. Dreapta Lui e întinsă ziua și noaptea, gata să sprijine, să mângâie și să încurajeze pe fiecare”.
Sursă articol: Sfântul Isaac Sirul, Continuitatea, egalitatea și iubirea Firii dumnezeiești atât la începutul, cât și la sfârșitul creației, Îndulciri cu Dor: https://indulciricudor.wordpress.com/2023/02/12/continuitatea-egalitatea-si-iubirea-firii-dumnezeiesti-atat-la-inceputul-cat-si-la-sfarsitul-creatiei-2/
