Cu cât mai mult ne apropiem de Dumnezeu, cu atât mai păcătoși ne percepem – Părintele Serafim Aldea

Ispitele din timpul rugăciunii sunt un semn că ne rugăm cum trebuie, spune Părintele Serafim Aldea.

Diavolul începe să ne atace pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu.

„Cu fiecare pas pe care îl facem spre Dumnezeu, vom fi luptați”.

Ascensiunea spre rai este flancată de multe ispite.

„Odată intrați în pustia rugăciunii, nu vă așteptați la nimic altceva decât la ispite pentru o perioadă foarte lungă de timp”.

Așa cum în jurul unei comori se află multe capcane și curse, tot așa roiesc diavolii în jurul celor care se apropie de Dumnezeu.

„Rugăciunea este o comoară. Și ca orice comoară, este păzită de creaturi sălbatice care ar face orice pentru a ne împiedica să ajungem la despătimire”.

Părintele Serafim vorbește în mod special despre sentimentul de deznădejde și vederea propriei păcătoșenii și imperfecțiuni pe măsură ce înaintăm spre Dumnezeu.

„Atunci când ești un soldat al rugăciunii, sau vrei să devii un soldat al rugăciunii creștine, nu te aștepta imediat la nepătimire”.

În mod paradoxal, cu cât omul se despătimește, cu atât mai necurat se percepe pe sine.

Aceasta se datorează apropierii sale tot mai mult de lumina divină.

„Cu cât mai luminos devine raiul pe măsură ce ne apropiem de realitatea lui, cu atât mai întunecată devine perceperea și înțelegerea propriului nostru iad”.

De aceea sfinții se vedeau pe ei înșiși mai răi decât toți oamenii. Lumina lui Dumnezeu le lumina sufletul și ei își vedeau propriul întuneric, propriul iad și propria cădere.

Dumnezeu este ca un soare puternic, care pe măsură ce te apropii de el, îți luminează întreaga ființă și te face transparent.

„Lumina lui penetrează ființa noastră și devenim mai transparenți la propriul sine. Cu cât ne apropiem de Dumnezeu, acea lumină orbitoare ne face să percepem ce se află în ființa noastră. Atunci vedem propriul întuneric, tot ce zace ascuns în noi; toate semnele păcatului, toate rănile patimilor pe care le-am uitat”.

Îndemnul părinților este să nu abandonăm rugăciunea. Să nu părăsim lupta.

„Acesta este un semn bun. Asta arată că ați pornit o luptă bună, care merită luptată, pentru că la sfârșitul tuturor, vă așteaptă harul”.

Prima încercare este deznădejdea. Dacă reușiți să o depășiți pe aceasta, se vor năpusti asupra voastră gânduri teribile. Patimi pe care le-ați depășit, se întorc acum cu o putere mai mare, încercând să vă doboare și să vă întoarcă de pe drumul mântuirii.

Aceasta este o etapă normală în lucrarea rugăciunii.

Iadul pe care îl simțim înlăuntrul nostru ne împiedică să picăm în mândrie.

„Mândria poate veni din faptul că devenim conștienți că ne rugăm, spre deosebire de alții care nu se roagă. Această faptă rea de a ne compara cu alții ne poate împinge cu ușurință în mândrie”.

Raiul pe care îl anticipăm și îl pregustăm uneori prin harul lui Dumnezeu ne împiedică să cădem în deznădejde.

„Totodată, pentru a ne păzi de cealaltă extremă a deznădejdii, rugăciunea are această putere de a ne echilibra lăuntric astfel încât să rămânem pe cale”.

Pe măsură ce avansăm în lucrarea rugăciunii și lucrurile devin tot mai greu de răbdat, trebuie să știm că Dumnezeu este de partea noastră. El luptă împreună cu noi și ne ajută să biruim în final.

Nu ne dă harul de la început pentru a ne păzi de diavoleasca mândrie.

Sursă articol: Părintele Serafim Aldea, De ce suntem atacați de diavol în timp ce ne rugăm? Trinitas TV: https://www.youtube.com/watch?v=DGKGoIlDk8U&t=260s&ab_channel=TRINITASTV