Sfântul Vasile cel Mare – SMERENIA, vindecarea tuturor bolilor

Umflătura trupului nu este nici sănătoasă, nici folositoare, ci un semn de boală, un început de primejduire a vieţii şi prilej de pieire. Aşa este şi cu mândria sufletului. Mândria este cauza tuturor bolilor, iar smerenia este alifia care leagă sufletul rănit de mărire, de slavă deşartă – lucrurile cele mai urâte de Dumnezeu la om.

Smerenia – împăcarea puterilor sufleteşti

Sfântul Vasile cel Mare spune că falsa măreţie a omului vine din faptul că acesta nu cunoaşte slava la care l-ar putea ridica Dumnezeu dacă s-ar smeri pe sine şi ar recunoaşte că viaţa lui întreagă se află în mâinile lui Dumnezeu. Dacă Adam ar fi rămas în slava pe care i-a rânduit-o Dumnezeu, ar fi fost luminat de înţelepciunea dumnezeiască, ar fi sporit pe treptele cunoaşterii şi s-ar fi îndumnezeit, negustând niciodată moartea.

Despre aceste lucruri se poate vorbi şi la prezent. Omul de azi îşi doreşte să fie mai mare decât este, şi se grăbeşte să ia ce nu poate lua, pierzând astfel şi ceea ce poate avea.

Singurul mijloc prin care omul se poate salva de pierzarea cea veşnică, singurul leac pentru mântuirea şi vindecarea sufletului său este smerenia, întoarcerea către sfânta poruncă dată de Dumnezeu la început. Prin aceasta, el poate înţelege că nu se poate împodobi sau îmbogăţi prin propriile lui puteri, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Ascultarea de Dumnezeu aduce nu înjosire inimii, ci o pace nemăsurată. Coborârea în inimă şi ascultarea lui Dumnezeu cu supunere aduce omului starea de Rai, o bucurie inexprimabilă în cuvinte.

Sufletul omului bogat

Cel rău, care l-a ademenit pe om cu nădejdea unei false slave, nu conteneşte în a-l momi pe acesta cu aceleaşi feluri de ispite, ba încă mai versate ca oricând. Îi pune în faţă posibilitatea de a strânge mari avuţii, pentru ca apoi să-l facă să se mândrească cu ele şi să se îndepărteze de aproapele şi de Dumnezeu. Pentru unii, bogăţia nu este deci slavă, ci spre mare primejduire. Strângerea de avuţii este lăcomie, iar această patimă aduce omului îngâmfare peste măsură, şi pricinuieşte sufletului o boală asemănătoare cu umflătura trupului.

Sufletul omului bogat stăpânit de bogăţia lui nu mai este locuit de harul lui Dumnezeu, de pacea Lui, ci de mândrie, o boală cumplită care întunecă mintea şi cugetul de la gândirea cea dreaptă. Acesta se făleşte cu portul hainelor de lux de care n-are nevoie, cu mese îmbelşugate şi obiecte scumpe. El socoteşte că scaunul lui este aşezat pe nori şi îi calcă pe toţi ceilalţi în picioare. Se semeţeşte faţă de cei care l-au ajutat şi se separă de cei săraci, urându-i.

Nişte suflete ca acestea trăiesc într-o stare asemănătoare cu cea de nebunie. Slava lor este mai trecătoare decât visul de noapte, iar strălucirea de care sunt înconjuraţi, mai înşelătoare decât nălucirile nopţii.

Frumuseţea, înţelepciunea, tăria – toate sunt pieritoare

Dar mândria nu se naşte numai în sufletul omului bogat, ci în inima celui care are puterea mâinilor, iuţeala picioarelor şi frumuseţea trupului. Cel care se încrede în acestea şi socoteşte că este nemuritor este la fel de tare curpins de nebunia mândriei.

Frumuseţea şi tăria trupului pot fi nimicite de boli şi veştejite de vreme. Omul care nu cugetă la faptul că trupul este iarbă şi frumuseţea lui ca floarea ierbii, nu se poate elibera de mândrie. Gândul la moarte şi la renaşterea sufletească întru smerenie poate aduce omului împăcarea puterilor sufleteşti şi o stare de bucurie în anticiparea întâlnirii cu Dumnezeu.

Până şi înţelepciunea şi priciperea, pe care unii le consideră cele mai mari şi mai trainice bunuri, sunt zadarnice, pentru că îngâmfă şi dau omului o înălţime mincinoasă, neadecvată. Toată priceperea omului e o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu dacă n-are în ea înţelepciunea dată de Dumnezeu prin poruncile Sale.