Rugăciunea lui Mihai Eminescu pentru neamul omenesc

Mihai Eminescu a fost un poet al simbolurilor. Versurile sale surprind cugetări profunde despre viață și moarte. Despre efemeritate și eternitate.

Despre suflet și relația acestuia cu Dumnezeu.

Între creațile sale cele mai profunde se numără poezia „Rugăciune”.

Cele două strofe care alcătuiesc această poezie fac referire la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. La ajutorul ei tainic în viața noastră de oameni pământești.

Rugăciune

„Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie
Fii scut de întărire și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară
O, Maică prea curată
Și pururea Fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila Sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascult-a noastre plângeri,
Crăiasă peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Această poezie a fost scrisă în anul 1878.

Arhimandritul Mihail Daniliuc spune că ea dezvăluie freamătul propriului său suflet.

Și odată cu el, freamătul întregii lumi, care depinde de ajutorul lui Dumnezeu.

Oricât de măreț, slăvit și faimos este omul pe pământ, existența sa pământească și fericirea sa veșnică depind de intervenția divină.

Rugăciunea este forma de exprimare care depășește orice limbaj. Este comunicarea tainică după care tânjește sufletul, chiar și a celui înzestrat cu genialitate.

Ca și orișicare alt creștin, Mihai Eminescu simte înlăuntrul ființei sale legătura de dragoste și filiația sa cu Părintele ceresc.

El „nu se simte străin sau orfan în fața lui Dumnezeu”.

Dimpotrivă, cu smerenie cere iertarea păcatelor și izbăvirea de necazuri și primejdii și se roagă pentru mântuirea sufletului său.

Puțini știu poate, că cele patru surori ale mamei poetului au fost călugărițe.

Prin poezia „Rugăciune”, autorul mărturisește credința ortodoxă și relația de dependență dintre creație și Creator.

Focul rugăciunii sale este aprins și mai mult de nădejdea în ajutorul Maicii Domnului. Căci pe ea o cheamă să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru noi, pentru lume.

Citește și – Rugăciune către Maica Domnului, ajutătoarea celor neajutorați

Nebiruită îi este cererea și puterea de mijlocire înaintea Fiului ei. Poetul suprinde acest aspect în poeza sa și nu tăgăduiește grija și ocrotirea ei asupra neamului omenesc.

„Crăiasa îngerilor”, adică ceea ce este mai înaltă decât toate puterile cerești, apare deseori în poeziile sale.

O numește „Crăiasă” și păstrează aceeași atmosferă de basm specifică liricii sale pentru a evidenția deosebire dintre firea omenească cea căzută și firea cea îndumnezeită și distanța dintre pământ și cer.

De aceea o roagă să ne înalțe din cădere și să ne mântuie.

Citește și – Rugăciune către Maica Domnului „chezașa celor păcătoși”

Versurile dedicate ei sunt o mărturire a prețuirii și evlaviei sale față de Maica Domnului și de Fiul ei.

„Înțelegând neputința omului de a se ridica întru lumină și adevăr fără ajutor ceresc, Eminescu a cerut sprijin de sus prin Născătoarea de Dumnezeu, pe care a purtat-o în suflet toată viața și căreia i s-a rugat în vremuri de încercare”.

„Rugăciune” nu este singura creație lirică în care Mihai invocă numele Maicii Domnului.

O altă poezie în care i se adresează direct este „Răsai asupra mea”.

Citește și – Rugăciune către Maica Domnului, ajutătoarea în ceasul sfârșitului nostru

Surse articol:

1. Saraca.ortodoxphoto, Rugăciune, Mihai Eminescu: https://saraca.orthodoxphotos.com/rugaciuni/rugaciune_de_mihai_eminescu.htm
2. Arhimandritul Mihail Daniliuc, Rugăciunea lui Mihai Eminescu, Doxologia: https://doxologia.ro/rugaciunea-lui-mihai-eminescu