Nu osândiți pe cei care greșesc, căci Dumnezeu este Cel Care judecă și iartă – Sfântul Anatasie cel Mare

Un păcat pe care oamenii îl fac cu cea mai mare ușurință și nonșalanță este vorbirea de rău și judecarea celorlalți.

La lucrarea virtuților ne arătăm adesea obosiți și bolnăvicioși. Însă când vine prilejul să clevetim sau să osândim pe cineva, îndată scuturăm somnul și lenea.

Nu judecati pe cei ce gresesc

Nu judecati pe cei ce gresesc

Părintele Arsenie Papacioc spunea cu amărăciune că cei mai mulți din cei care ajung în iad sunt dintre cei care au vorbit de rău pe aproapele lor.

Citește șiToți știu că judecarea este păcat și totuși nu contenesc a judeca

Acest nărav se leapădă greu, căci a devenit aproape ceva firesc și obișnuit.

Încetarea clevetirii se poate face prin conștientizarea gravității acestui păcat.

Prin îngăduință, prin milă, prin răbdare și dragoste.

Toate păcatele au la bază lipsa iubirii față de Dumnezeu și de semeni.

Dacă am avea dragoste unii față de alții, nu am cuteza să facem rău nici măcar cu cuvântul sau cu gândul.

Citește și – „Cel ce rabdă în tăcere cuvintele fratelui și ia aminte să nu se sălășluiască în sufletul său ura, osândirea sau ținerea de minte a răului, este fericit” – Părintele Efrem Filotheitul

Sfântul Atanasie ne îndeamnă să cugetăm la cuvintele Domnului, Care a zis:

„Nu judecați, ca să nu fiți judecați!”

La fel ne învață și Sfântul Apostol Pavel:

„Cel căruia i se pare că stă neclinitit, să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12).

De multe ori Dumnezeu îngăduie să cădem în aceeași greșeală în care a căzut cel pe care l-am judecat. Aceasta se face ca să ne arate greșeala noastră și să ne facă sensibili la slăbneputința omenească.

Toți suntem slabi, pătimași, predispuși la greșeală.

Și Sfântului Apostol Petru i-a fost dat să greșească, prin lepădarea cea de trei ori de Hristos, pentru a nu judeca lesne pe frații săi în slăbiciunile lor.

Cel care judecă pe fratele său se suie cu nerușinare pe scaunul de judecată a lui Hristos.

Iar judecata noastră nu este dreaptă. Ci este strâmbă și lipsită de orice urmă de milă sau îngăduință.

„Că mulți la arătare au greșit, dar în taină s-au pocăit și iertare au dobândit și pe Sfântul Duh L-au primit”.

De aceea, când judecăm, nu știm dacă nu cumva prin pocăința lui cea mare este „mai bun” decât noi.

„Deci, cei ce ni se par nouă că sunt păcătoși, la Dumnezeu sunt drepți, pentru că păcatele lor le vedem, iar pocăința lor n-o vedem”.

Dumnezeu cunoaște tainele cele mai ascunse ale oamenilor. El nu pedepsește ușor și cu cruzime, spre pierzanie. Ci așteaptă întoarcerea păcătosului, ca să-l ierte și să-l mântuiască.

„Că și Filimon acela, măscăriciul din Egitp, numai un lucru mare de pocăință a făcut și a ajuns la măsura Sfântului Macarie pustnicul”.

Oricât de evidentă este greșeala celuilalt, să o trecem cu vederea. Pentru că nu știm ce se află în sufletul celui care o săvârșește.

„De aceea, de am vedea chiar cu ochii noștri pe cei ce greșesc, să nu-i osândim. Că zece pași depărtându-se cineva de la fața noastră, nu știm ce a făcut față de Dumnezeu, sau de este Dumnezeu cu dânsul”.

Judecata este a lui Dumnezeu. A lui este dreptatea, mila, iertarea și răzbunarea.

Cine ești tu să judeci pe sluga altuia? – zice Domnul. Cine suntem noi să judecăm făptura lui Dumnezeu? Căci El îi îngăduie să stea sau să cadă.

„Nu se cade să osândim pe omul cel ce greșește, de vreme ce Domnul îl va judeca pe el. Iar toată judecata, Tatăl a dat-o Fiului”.

Să luăm aminte și la aceea că tot ce judecăm la altul, facem și noi.

Dacă ochiul nostru ar fi curat, nu am mai judeca. Dar fiindcă suntem pătimași, lesne ne dedăm la clevetire, osândire și vorbirea de rău.

Citește șiA judeca pe cineva înseamnă a nu-ți vedea propriile defecte – Părintele Sofronie Saharov

Sfânta Scriptură ne arată cum s-a purtat Mântuitorul cu cei păcătoși. Nu i-a judecat, nu le-a dat în vileag păcatele, nu i-a osândit la moarte, nu i-a marginalizat.

Dimpotrivă, a intrat să cineze în casa vameșilor. S-a lăsat sărutat pe picioare de o femeie desfrânată. A pus mâinile Sale curate pe ranele celor leproși și orbi.

„Cine ar fi știut milostivirea cea multă a lui Dumnezeu, de n-ar fi arătat-o El singur oamenilor, primind pe păcătoșii ce se pocăiesc, precum pe desfrânata, pe vameșul sau pe Manase cel spurcat, care cincizeci și doi de ani a slujit idolilor, iar după aceea, într-un ceas, pocăindu-se a dobândit iertare?”

Citește și – Păcatele pe care noi le iertăm aproapelui, le iartă și Dumnezeu

Sursă articol: Proloagele, Cuvânt al Sfântului Atanasie, ca să nu osândim pe cei ce greșesc: https://www.ortodoxism.ro/proloagele/martie/Proloage02Mar.shtml

Ți-a plăcut acest articol? Share pe:

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.