Credința este puterea sufletului
Credința este puterea care ne ajută să biruim toate ispitele, să depășim toate încercările.
A avea credință înseamnă a te supune voii lui Dumnezeu.
Credinta este puterea sufletului
A avea încredere în ceea ce rânduiește Dumnezeu pentru viața noastră.
A asculta de cuvântul Lui, a ne pune nădejdea în pronia Lui cea mântuitoare.
Cu atât mai mare ne este credința, cu atât mai ușoare sunt necazurile. Pentru că la crucea noastră pune umărul Însuși Cel în care credem. Însuși Cel Care a trecut prin mari chinuri și întristate de moarte.
Citește și – Cu cât mai puțină este credința noastră, cu atât mai multă ne este și tristețea – Sfântul Nicolae Velimirovici
Iată de ce credința este o putere a sufletului. Ea te ajută să te ridici din logica limitată a rațiunii și a intra în legătură cu Cel Care este Atotputernic.
Sfântul Nicolae Velimirovici numește credința o putere duhovnicească.
Credința ne ridică mintea la cele de sus. Ea mișcă sufletul spre rugăciune, spre căutarea mântuirii.
Mântuitorul spune că dacă am avea credință cât un bob de muștar, am putea muta munții din loc.
Vedem cât de importantă este credința din cuvintele Mântuitorului.
Celor care Îl căutau să se vindece sau să Îl roage pentru ceva anume, El îi întreba: Crezi tu că pot face Eu aceasta?
Și de multe ori, după ce îi vindeca, le spunea fiecăruia în parte: Credința ta te-a mântuit!
„După credința voastră fie vouă! Și credința nu rămâne de rușine, după credința lor le-a fost acelora”.
Acest lucru arată că pe măsura credinței noastre primim. Cel care caută, află, celui care bate, i se va deschide, cel care cere, va lua.
Citește și – Cel ce încă nu se vindecă înseamnă că nu are suficientă credință – Sfântul Macarie cel Mare
Iată cât de puțin cere Dumnezeu de la noi. Să credem în El și să Îi cerem ajutorul.
Deși este ascuns de ochii noștri trupești, sufletul nostru Îl simte, Îl experiază atunci când Duhul Sfânt atinge ființa noastră.
Iată de ce ni se cere credință, pentru că deși nu Îl vedem, credem în existența Lui și suntem siguri de a-tot-prezența și a-tot-puternicia Lui.
Dumnezeu ne-a făcut liberi, nu robi. Noi singuri ne facem robi ai păcatului atunci când ne punem libertatea în slujba plăcerilor, patimilor și viciilor.
Fiindcă suntem liberi și credința este o alegere personală. Dumnezeu vrea ca noi să Îl iubim din propria noastră voință, și nu din obligație că ne este Creator și Stăpân.
„O, cât de mult prețuiește Domnul făpturile Sale, chiar dacă ele sunt fum și țărână sub picioarele Lui! Cerându-le credința, El caută împreună-lucrarea oamenilor în zidirea Sa”.
Nu ar fi avut Dumnezeu putere să ne facă pe toți credincioși și slujitori ai Săi încă de la naștere? Și fără îndoială că în fiecare om se află chipul Său.
Nu ar fi putut Dumnezeu să îi vindece pe toți bolnavii care veneau la El fără să le ceară nimic?
Nu a făcut aceasta deoarece vrea să-i arate omului că este o făptură superioară dobitoacelor, care nu au minte.
„El putea, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cu un singur cuvânt să vindece toți bolnavii de pe pământ. Și ce ar fi făcut cu aceasta? Ar fi însemnat să pună oamenii pe aceeași treaptă cu făpturile necuvântătoare, care sunt lipsite de libera voință, de liber discenământ și fără scopuri înalte”.
Iată cât de mult iubește Dumnezeu pe om, încât îi respectă libertatea și alegerile.
Dacă Dumnezeu ar face totul în locul nostru, ne-ar fi coborât pe același nivel cu lucrurile create – precum soarele, luna, stelele, apele – care din poruncă împlinesc cuvântul și voia Sa.
„Dar omul este făptură cuvântătoare și rațională și el trebuie să facă ceea ce creaturile necuvântătoare trebuie să facă, adică să se predea cu totul lui Dumnezeu și să împlinească poruncile Sale”.
Firea lucrurilor spune că Dumnezeu a poruncit și ea trebuie să-L asculte în toate. Omul înțelept spune la fel.
Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru pentru că trebuie să aleagă între bine și rău.
„Dacă alege binele, va fi prietenul lui Dumnezeu și fiu în Împărăția cea veșnică și îi va fi mai vine decât întregii firi”.
Dar dacă alege răul, se face prieten al diavolului, care din înger luminos a devenit vrăjmaș al Domnului.
Și am văzut care este răsplata și soarta demonilor: iadul și chinurile cele veșnice, care înseamnă despărțirea de Dumnezeu, de izvorul Vieții și al tuturor celor create.
Diavolul a ajuns mai jos decât făpturile necuvântătoare, și locul lui este sub pământ.
Iată de ce avem nevoie de credință. Și credința este doar una: credința în Dumnezeu, Cel în Treime slăvit: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
„Foarte puțin cere Dumnezeu de la oameni. El le cere numai bunăvoința de a recunoaște că El este Domnul Cel Atotputernic iar ei sunt nimic”.
Prin această credință ne mântuim. Prin credința în Fiul lui Dumnezeu biruim răul, moartea și iadul.
Sursă articol: Sfântul Nicolae Velimirovici, Credința, Predică la Duminica a șaptea după Rusalii, Dicționarul Vieții Veșnice, Editura Egumenița, București, 2014, pp. 83-84
