Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera

Atunci când avem conștiința veșniciei noastre, înțelegem altfel petrecerea noastră aici, pe pământ. Înțelegem sensul necazurilor și al încercărilor.

În momentele de suferință trebuie să ne ridicăm privirea spre Crucea pe care stă răstignit Hristos. Dacă ne vom aținti ochii asupra Lui, toate durerile noastre ne vor părea ușoare.

Cei ce seamana cu lacrimi, cu bucurie vor secera

Cei ce seamana cu lacrimi, cu bucurie vor secera

Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia, zice Mântuitorul. În ortodoxie, suferința este urcuș spre Înviere.

Această înviere poate fi simțită încă din viața acesta de către cei care își asumă crucea cu demnitatea de creștin adevărat și urmaș al Domnului Hristos.

Dumnezeu dă multă mângâiere celor care rabdă suferința cu smerenie.

Când necazurile ni se par prea mari de îndurat, să ne gândim la faptul că noi suferim pe drept, pentru că suntem păcătoși.

Nimeni nu a suferit mai mult pe pământ ca Fiul lui Dumnezeu, Care a fost omorât pe nedrept. Ca un miel spre junghiere a mers de bunăvoie, fără să ridice glasul sau să amenințe și să urască.

Iubirea Lui față de oameni nu s-a micșorat în timpul pătimirilor Sale, ci mai mult a crescut. Căci inima Lui ardea de dorul mântuirii noastre.

El ne-a arătat chipul răbdării în suferință și al supunerii totale față de voia Tatălui ceresc.

Mântuitorul a fost părăsit de toți. El a rămas singur în durerile Sale. Însă nouă ne-a făgăduit că dacă vom lua jugul Lui asupra noastră, El îl va ușura și ne va odihni sufletele.

În timpul pătimirilor noastre trebuie să avem gândul la răsplata cea viitoare. Căci prin răbdare și smerenie vom intra Împărăția Cerurilor.

Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera, spune Psalmistul.

Mai de folos ne este nouă să plângem aici decât dincolo, spune Sfântul Nicolae Velimirovici:

„Nimeni, semănând lacrimi nu a secerat răutate, însă semănând râsete, cu adevărat au secerat multă răutate”.

Însă trebuie să știm că nu orice fel de lacrimi sunt aducătoare de bucurie și de răsplată cerească.

Ci numai cele care izvorăsc din pocăință și din răbdarea necazurilor pentru Domnul. Acestea sunt lacrimi evanghelice, spune Sfântul Nicolae Velimirovici:

„Lacrimile care sunt necesare la zidirea piramidei Raiului nu sunt acelea venite din pricina aprinderii la mânie, nici acelea venite din mâhnirea pentru pierderea sau nedobândirea averilor”.

Lacrimile deșarte, care nu aduc nici un câștig duhovnicesc, sunt cele vărsate din dorințele neîmplinite ale acestei vieți trecătoare.

„Lacrimile evanghelice sunt acelea care curg dintr-o inimă înfrântă, plină de căință. Lacrimile evanghelice sunt cele ce se amestecă cu lacrimile copiilor și ale celor ce pătimesc”.

Sfântul Apostol Petru a plâns cu lacrimi amare când s-a lepădat de Domnul, zicând că nu-L cunoaște.

Lacrimile sale aveau dragoste și nu mândrie, precum cele ale lui Iuda. Întristarea lui Iuda pentru trădarea Mântuitorului l-au dus la pierzanie, iar întristarea lui Petru a atras iertarea Domnului.

La fel și Proorocul David, când a înțeles păcatul îndoit pe care l-a săvârșit înaintea Domnului, a postit și a plâns, iar pocăința i-a fost spre înțelepțire.

„Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua și noaptea” (Ps. 41, 3), mărturisește regele pocăit, atunci când inima lui rece s-a întâlnit cu căldura Soarelui duhovnicesc”.

Lumea aceasta este o vale a plângerii, însă lacrimile izvorâte din pocăință ni se fac pârgă spre izvorul desfătării veșnice.

Să nu uităm că Însuși Fiul lui Dumnezeu a suferit cumplit și a vărsat lacrimi cât a trăit pe pământ.

Cel care nu plânge și nu se pocăiește, nu poate cunoaște mângâierea și dragostea lui Dumnezeu.

Sursă articol: Sfântul Nicolae Velimirovici, Lacrimile, Dicționarul Vieții Veșnice, Editura Egumenița, București, 2014, pp 257-258

 

 

 

 

Citeşte mai multe despre:

Ți-a plăcut acest articol? Share pe:

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.