În spatele deznădejdii tale se ascunde microbul mândriei
Din pricina mândriei suferă cel mai mult omul pe pământ. Este însăși pricina căderii celui mai strălucitor înger din cer.
Cel mândru se chinuie când are necazuri din cauză că se răzvrătește, se supără și nu se încrede în pronia lui Dumnezeu. Nu atât necazurile sunt sursa durerii lui, cât atitudinea lui față de ele.
In spatele deznadejdii se ascunde microbul mandriei: Freepik.com
Întristarea și deznădejdea sunt tot fețe ale mândriei, însă mai greu de recunoscut.
Sfântul Siluan Athonitul spunea că cel care se întristează pentru ceva încă nu a învățat să se supună voii lui Dumnezeu.
Iar cel care nu se supune Domnului suferă de mândrie. Vrea să își facă voia proprie și din această cauză se chinuie.
Citește și – Deznădăduirea nu ne lasă să vedem că ușa Raiului e deschisă
Tristețea este o stare care izvorăște din mândrie, din iubirea de sine, din egoism. Cel smerit nu se întristează pentru nimic. Nu își face griji, nu are multe gânduri, nu se frământă, nu vrea nimic, nu își pierde pacea.
Cel smerit se lasă în grija lui Dumnezeu și se simte ocrotit sub mâna Lui, orice ar îngădui El – bucurii sau necazuri.
Întristarea apare și atunci când ne dorim cu orice preț un anumit lucru și nu îl dobândim. Cel smerit este mulțumit cu ce are și nu își dorește altceva sau ceva mai mult.
Aceeași dovadă de mândrie o dă și acela care suferă din cauză că a pierdut ceva. Inima lui s-a lipit de acel lucru și nu se poate slobozi lesne din acea patimă.
Din prea multa mâhnire, sufletul omului mândru poate ajunge la deznădejde.
Acest lucru se poate întâmpla și creștinilor care duc o viață duhovnicească.
Dacă atunci când fac vreo greșeală sau suferă vreo cădere se mâhnesc peste măsură și se deznădăjduiesc de mântuirea lor, înseamnă că au mândrie.
„Voi merge în iad, pentru mine nu există mântuire!”, zici. În spatele deznădejdii tale se ascunde microbul mândriei. Ai crezut despre tine că nu ești capabil de un astfel de păcat”.
Iată cum, părerea de sine, gândul că ești sporit, că ești drept, că ești bun, te poate duce la deznădejde.
Citește și – Dumnezeu se îngrijește de mântuirea noastră, iar diavolul să ne arunce în deznădejde – Sfântul Nicolae Velimirovici
Păcatul trebuie să ne provoace întristarea cea după Dumnezeu, care este diferită de întristarea ce izvorăște din iubirea de sine.
Adică trebuie să ne gândim că atunci când greșim, Îl rănim pe Dumnezeu. Este ca și cum am înfige alte cuie în mâinile și picioarele Sale.
„Când ai păcătuit, să suspini nu pentru că urmează să fii pedepsit, ci pentru că te-ai făcut potrivnicul Domnului, Celui care este atât de blând, Care te-a iubit atât de mult încât, pentru mântuirea ta, L-a dat la moarte pe Fiul Său Unul-Născut”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Iată deci, care este modul corect de a înfrunta situația și de a ne raporta la propriile noastre greșeli.
În loc să ne simțim răniți în orgoliu, mai bine am da dovadă de pocăință și am suferi din pricină că am întristat pe Domnul.
În loc să ne deznădăjduim din pricina necazurilor, mai bine am da dovadă de credință și am răbda cu smerenie ceea ce îngăduie Dumnezeu pentru noi, având încredințarea că El rânduiește pentru noi doar ceea ce ne este folos pentru mântuire.
Sfântul Siluan, când se afla la capătul disperării, a auzit glas de la Domnul zicându-i: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”.
Aceste cuvinte ne îndeamnă la smerita cugetare, și oricât de rea ar fi situația noastră, să nu ne pierdem nădejdea niciodată.
Citește și – Când vă încearcă deznădejdea, gândiți-vă la marea iubire a lui Dumnezeu
Sursă articol: Arhimandritul Vasilios Bacoianis, De ce deznădăjduiești? Doxologia: https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/de-ce-deznadajduiesti
