Dumnezeu nu a pregătit pentru oameni iadul la întemeierea lumii, ci numai raiul

Atunci când Mântuitorul spune cum se va face judecata lui Dumnezeu, ne arată că cei drepți sau buni vor fi chemați să moștenească Împărăția cerurilor, iar pe cei păcătoși îi va trimite în focul cel veșnic.

Mântuitorul spune că Împărăția lui Dumnezeu a fost pregătită de la întemeierea lumii (Matei 25, 34). Acest lucru înseamnă că Dumnezeu a gătit încă de la început un loc în care să petreacă sufletele drepților și celor care Îl iubesc.

Despre rai si iad

Despre rai si iad

Acest lucru mai arată că omul nu a fost creat ca să moară sau să meargă în iad. Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.

Sfântul Nicolae Velimirovici atrage atenție asupra unui aspect deosebit de important. Mântuitorul nu spune că focul veșnic în care vor merge păcătoșii a fost și el gătit de la întemeierea lumii, la fel cum a fost pregătită Împărăția.

„Ce înseamnă aceasta? Fără îndoială că Domnul a pregătit focul cel veșnic pentru diavol și pentru îngerii acestuia, pe când Împărăția a pregătit-o de la întemeierea lumii pentru toți oamenii”.

Dumnezeu nu l-a creat pe om ca el să îl piardă, ci ca să îl mântuiască.

„Nici focul diavolului nu l-a pregătit pentru ei, ci pentru ei a pregătit Împărăția Sa, numai și numai Împărăția Sa”.

De aceea nu trebuie să osândim niciodată pe nimeni și să spunem că „acela e un păcătos…” sau e sortit păcatului. Pentru că nu Dumnezeu îl sortește pe om păcatului, ci el însuși se dedă păcatului și lucrării diavolului.

„Iar că nu este predestinat de Dumnezeu se vede din faptul că Dumnezeu nu a pregătit dinainte nici un loc de chin pentru oameni, ci numai pentru diavol”.

Atunci de ce se spune că unii oameni vor merge la chinurile cele veșnice? Ce este până la urmă iadul?

„[…] La Judecata de Apoi, Dreptul Judecător nu are unde să-i trimită pe păcătoși decât numai în lumea întunecată a diavolului. Iar că pe bună dreptate îi trimite acolo se vede din faptul că ei în vremea vieții lor pământești s-au îndepărtat de Dumnezeu și s-au pus singuri în slujba diavolului”.

De aceea se spune că iadul este lipsa de dragostea și de lumina lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a lăsat liberi, nu ne-a constrâns și nici nu ne forțează să Îl iubim sau să ascultăm de El. În fața noastră se află viața și moartea. Așadar, noi suntem cei care, prin faptele noastre cele rele, alegem mai degrabă să ascultăm de diavol și să săvârșim faptele nedreptății și ale întunericului.

Și pentru ce îi osândește Împăratul pe cei pe care îi separă de-a stânga? Pentru că nu au făcut milă cu aproapele lor.

„Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat” (Matei 25, 42).

„Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut” (Matei 25, 44-45)

Acești „prea mici” sunt semenii noștri, frații noștri flămânzi, însetați, bolnavi, goi, întemnițați, înrobiți.

Pentru că în fiecare om se află chipul lui Dumnezeu. Iar Domnul vrea ca noi să arătăm milă și dragoste față de aproapele nostru, oricare ar fi el. De aceea, când miluim pe cineva, pe Domnul Însuși miluim.

Iată că, cei care merg în focul cel veșnic nu au lucrat faptele bune pe care le-au lucrat cei care vor merge în desfătarea Raiului.

Dumnezeu ar putea, desigur, să miluiască și să dea toate cele de folos celor săraci ai pământului. Și într-adevăr se îngrijește de fiecare în parte. Dar așteaptă ca noi să facem milostenie, ca să ne putem mântui sufletele prin cultivarea și sporirea dragostei și a celorlalte virtuți.

„Dumnezeu Cel Atotputernic ar putea să-i facă într-o clipă bogați, sătui, să-i îmbrace și să-i tămăduiască. Dar îi lasă să cunoască foamea, setea, boala, durerea și sărăcia din două motive: mai întâi ca prin răbdarea acestora să le înmoaie și să le înalțe inimile lor, să-și aducă aminte de Dumnezeu și să caute spre Dumnezeu cu credință și cu rugăciune, iar în al doilea rând ca cei bogați și sătui, cei îmbrăcați și sănătoși, cei puternici și liberi, să-l vadă pe omul sărman și milostivindu-se de el, să se înmoaie și să se înalțe inima sa ca în suferința străină să simtă suferința sa, în umilința altuia să simtă propria umilință, astfel, să-și dea seama de frățietatea și unitatea tuturor oamenilor de pe pământ prin Dumnezeul Cel Viu, Creatorul și Proniatorul a toată lumea”.

Iată cât de frumos tâlcuiește Sfântul Nicolae Velimirovici această taină a proniei lui Dumnezeu.

Este limpede că Domnul vrea ca noi să săvârșim cu orice preț faptele milosteniei, pentru că doar „mila este calea și metoda prin care se restaurează credința, nădejdea și dragostea de Dumnezeu”.

Citește și: Despre Rai și iad

Sursă: Sfântul Nicolae Velimirovici, Judecata dumnezeiască, Dicționarul Vieții Veșnice, pp. 244-248

Citeşte mai multe despre:

Ți-a plăcut acest articol? Share pe:

loading...
Loading...

    Adaugă comentariu

    Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.