Despre Dragoste – Iubirea Este Raiul Sufletului

Un oarecare cărturar s-a apropiat de Domnul şi L-a întrebat: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Dar Mântuitorul, cunoscând că acela ştia Scriptura, l-a întrebat: „Ce scrie despre asta în lege?” Şi cărturarul a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Iar atunci Iisus i-a zis: „Drept ai răspuns.Fă aceasta şi vei fi viu”.

„Iubeşte„

Iată în cât de puţine cuvinte se rezumă definiţia iubirii, ba chiar într-un singur cuvânt: „iubeşte”.

Însă a-L iubi pe Dumnezeu din toată puterea noastră şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine este cea mai grea poruncă. În profunzime ei, acest tip de dragoste cere totul de la noi, sacrificiu suprem.

Şi care este acesta? Renunţarea la noi şi dăruirea noastră totală celui care are nevoie de ajutor. Pentru că doar iubind pe cel de lângă noi vom ajunge să-L iubim pe Dumnezeu, şi El se va descoperi nouă în cele mai frumoase chipuri, înălţătoare, iluminatoare, odihnitoare şi profunde.

Aşa cum spune Hristos S-a golit pe Sine de toată slava cerească pentru a veni la noi, pentru a ne sluji nouă şi pentru a se jertfi pentru noi, aşa suntem şi noi datori să ne iubim unii pe alţii.

Un exemplu mai mare de dragoste deplină nu vom găsi nicăieri. O dragoste mai mare ca aceasta, ca cineva să îşi dea viaţa sa pentru lume său nimeni nu are.

Toate strădaniile omului sunt pentru dobândirea iubirii.

Toate rugăciunile, posturile şi nevoinţele noastre sunt ca să ne înalţe la dragoste, întrucât aceasta este ca un fagure cu miere, aşezat sus, la care se ajunge numai cu efort, din care poate gusta doar o inimă curăţită de patimi şi răutăţi.

Pe calea iubirii urcăm spre Dumnezeu 

Dragostea este lumina şi roada Duhului Sfânt. La pom, înaintea roadei este floarea, şi înaintea florii este frunza. Tot aşa, înaintea frunzei stau ramurile, apoi trunchiul, rădăcina şi înainte de rădăcină sunt seminţele, sădite adânc. Aşa creşte şi dragostea noastră, spunea Sfântul Teofan Zăvorâtul. Dragostea se află în întreaga alcătuire a lucrurilor şi este o răsplată ascunsă în ostenelile noastre de mântuire.

Dragostea însufleţeşte şi plineşte toate prin sine. În adevărata ei formă, dragostea este raiul sufletului. Ea este o aşezare plină de căldură, este paşnică şi binevoitoare, vie, pururea mişcătoare. Ea se împarte şi mai mult se înmulţeşte, se bucură mai mult când dăruieşte.

Iubirea duhovnicească este făcătoare de bucurie, nu una trecătoare, ci una statornică, adânc înrădăcinată, nedespărţită de noi prin însăşi firea ei locuitoare a fiinţei noastre, la fel ca respiraţia sau ca bătăile inimii. Iar cel în care s-a sălăşluit acest puternic simţământ, este fericit cu fericire adâncă, netulburată. Chiar dacă este mereu în osteneală şi înconjurat de necazuri, acela care iubeşte cu iubire dumnezeiască nici greutăţile nu le simte, nici necazurile care apar în cale nu le vede, ci mai mult iubeşte, pentru că dragostea lui n-o poate stinge nici ploaia, n-o poate sufla nici vântul. Ea mai mult se înteţeşte, întinzându-şi tot mai mult flacăra.

Dragostea nu caută ale sale

Dragostea este rai, însă un rai pierdut. Intri în tine însuţi şi nu îl afli acolo, şi vezi că în ţarina inimii tale nu creşte acest pom al vieţii. De ce? Pentru că inima s-a înţelenit în pământul neroditor şi spinos al patimilor, unde nu poate creşte nici o floare rară. Unde se află patimă, acolo nu e loc de dragoste. Cum va sta dragostea într-o inimă împietrită faţă de suferinţa celorlalţi, pizmuitoare faţă de aproapele sau mândră şi trufaşă în deşertăciunile vieţii.

Dragostea nu caută ale sale, aşa spune Sfântul Apostol Pavel. Cum va sta ea aşadar în inimă, dacă acolo toate faptele, gândurile şi cuvintele pleacă din iubirea de sine? Ori omul trebuie să se lupte să iasă din această pădure întuncoasă spre a ieşi în poiana cea veselă, presărată cu multe flori, a dragostei.

Deşi gândul şi limba zic „de acum îmi voi iubi aproapele şi pe Dumnezeu”, inima merge împotriva acestor cuvinte şi cugetări, şi când vine prilejul să facă faptele dragostei, omul se leapădă de ele şi alege calea răutăţii.

Pentru a iubi, omul trebuie să se îmbrace întru dragoste până la cele mai adânci straturi ale minţii şi sufletului său. Dragostea de la Dumnezeu este, vărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Ea trebuie doar cerută de la Dumnezeu, îngrădită cu fapte bune şi îngrijită cu înţelepciune. Dumnezeu nu se uită atât la fapte, cât la dragostea cu care au fost făcute, spunea Fericitul Augustin.