Ce trebuie sa spunem la spovedanie

Spovedania este unul din cele mai mari daruri pe care Dumnezeu l-a lăsat oamenilor pentru a se curăți de păcate, de a se vindeca și înnoi sufletește și trupește.

Când merg la spovedit, sunt convins că cel căruia îi mărturisesc păcatele și căderile nu este un simplu om, ci un preot al lui Dumnezeu, înzestrat cu harul Duhului Sfânt, care are putere de legare și dezlegare, după cuvântul Mântuitorului.

Ce trebuie sa spunem la spovedit

Hristos Însuși stă de față și ascultă mărturisirea noastră cea cu umilință, de Care nu trebuie să ne rușinăm, nici să ascundem vreun păcat, ca să nu ne întoarcem nevindecați la casa noastră.

Spovedania este despre noi și nu despre alții. Când mergem la spovedit, se cuvine să spunem doar păcatele noastre, nu și pe cele ale semenilor noștri.

De aceea, condiția cea dintâi pentru a merge la spovedanie este pocăința sinceră. Iar la aceasta se ajunge printr-o cercetare atentă a sufletului, pentru a vedea ce patimi se ascund acolo, ce vicii, de porniri răutăcioase.

La spovedanie se spun nu doar păcatele săvârșite cu fapta, ci și cele cu gândul și cu simțurile (auzul, văzul, pipăitul).

Mai bună este spovedania gândurilor, căci ea ne ajută să ne eliberăm de patimile adânc înrădăcinate. Prin descoperirea gândurilor rele ne curățim lăuntric și tăiem cursele diavolului.

Cel care crede că nu are nimic de spus la spovedanie nu s-a cercetat pe sine îndeajuns. Sfântul Paisie Aghioritul spune că spovedania este o Taină.

„Te duci și îți spui simplu păcatele tale. Pentru că ce crezi? Nu ești încăpățânat? Nu ești egoist? Nu rănești pe fratele sau pe sora ta? Nu judeci? Oare eu când mă spovedesc, ce spun? „M-am mâniat, am judecat… și în final duhovnicul îmi citește rugăciunea de dezlegare”.

O altă capcană în care cad unii oameni este să creadă că păcatele lor sunt mici și neînsemnate. Dar Dumnezeu a zis:

„Căci cel ce va respecta toată Legea, dar va încălca o poruncă, s-a făcut vinovat față de toate poruncile”.

Și aceasta trebuie să o știm, că toate poruncile sunt legate între ele, la fel și patimile și virtuțile. Iar la baza tuturor păcatelor se află egoismul, mândria și iubirea de sine.

Păcatele mici nespovedite sau pentru care nu s-a făcut pocăință se adună în suflet precum nisipul și în cele din urmă îl cuprind ca o sarcină grea.

Cel sporit duhovnicește simte orice greșeală ca pe un păcat mare și plânge pentru ea înaintea lui Dumnezeu.

Mai sunt alții care se spovedesc la modul general, adică spun că au făcut toate păcatele. Și aceasta arată că nu s-au examinat suficient pe ei înșiși să vadă unde și cum au greșit.

La spovedanie nu trebuie să spunem: „sunt mânios, sunt invidios etc”. Trebuie să relatăm căderea concretă, în ce context am greșit, ce am gândit, pentru ca duhovnicul să ne poată cunoaște mai bine și să ne poată da un sfat folositor.