Până unde poate merge iertarea și dragostea de vrăjmași

Iertarea aproapelui acoperă mulțime de păcate. Proorocul David, când era prigonit de fiul său, Abesalom, care căuta să-i ia tronul, nu s-a pornit împotriva lui cu vrăjmășie, ci a ales calea smereniei.

Plecând din palat, s-a dus la Ierusalim, desculț, împreună cu ostașii și tot alaiul împărătesc. Un rob de-al său a început să-l ocărască pe drum, să-l învinuiască și să-l facă incapabil.

Iubirea de vrajmasi

Dar David tăcea, arătând răbdare. Văzând aceasta, generalul său a vrut să-i taie capul robului care-l hulea pe David. Iar împăratul a zis:

– „Nu. Să nu-i tai capul. Iartă-l. Lasă-l să mă ocărască, căci poate răbdarea la ocările lui mă va învrednici să mă întorc la împărăția mea!”

Și chiar așa a fost, căci Abesalom a murit tăiat de un ofițer și astfel s-a încheiat lupta dintre tată și fiu.

Mântuitorul ne-a avertizat că vor veni vremuri când alții ne vor prigoni, ne vor cleveti, ne vor acuza pe nedrept. În aceste situații, nu trebuie să răspundem cu ocară, ci trebuie să arătăm dragoste, iertând din inimă și făcând rugăciune pentru ei. Cel care rabdă cu smerenie negreșit va primi cunună de la Dumnezeu.

„Biruiește răul cu binele, lasă să fii nedreptățit, dar nu nedreptăți; lasă să fii ocărât, dar nu ocărî. Aceasta este legea Evangheliei”.

Nu avem nici o scuză să spunem că ne-a fost greu, că n-am putut, că este grea porunca lui Dumnezeu de a iubi pe vrăjmași. Un părinte povestea cazul unei femei care cu adevărat împlinea cuvântul Evangheliei și viețuia după poruncile lui Dumnezeu.

Această femeie fusese părăsită de soțul ei și a venit la acel părinte să-și verse amarul.

– „Știți, părinte, nu plâng pentru vreun păcat, ci plâng pentru ca soțul meu să fie luminat și să se pocăiască, fiindcă a făcut greșeala de a pleca cu altă femeie și a păcătuit înaintea lui Dumnezeu”.

Și ca să ne minunăm de măreția duhovnicească a acestei femei, iată ce făcea:

– „Și vine în casa mea cu acea femeie, îi primesc, le pun masa, se culcă și apoi pleacă. Îl sărut pe soțul meu, o sărut și pe această femeie, le fac daruri, le dau binecuvântări și apoi ei pleacă. După care vin din nou”.

Când părintele a întrebat-o de ce face aceasta, ea i-a răspuns:

– „Dar nu spune Hristos în Evanghelie să-i iubim pe vrăjmașii noștri? Această femeie pentru mine este cel mai mare vrăjmaș, de vreme ce mi-a luat soțul; dar trebuie să o iubesc. Și de vreme ce Hristos cere să-i iubim pe vrăjmașii noștri și să dăruim toată ființa și dragostea noastră, aceasta o fac și eu. Și plâng ca să-l lumineze Dumnezeu și să le dea pocăință”.

Iată pricina lacrimilor ei. Căci nu plângea din pricina necazului, cât din pricina rătăcirii soțului ei și a păcatelor lui.

„Puteți să socotiți virtutea acestei femei? Se poate ca Dumnezeu să nu o ierte pe această femeie, orice ar fi făcut? Și lacrimile ei nu erau pentru nimic altceva, decât cununa ce i-o dăruise pentru această mare biruință a dragostei”.

O astfel de femeie nu trebuie considerată lipsită de minte sau proastă, ci „o eroină ascunsă a Evangheliei”, o adevărată ucenică a lui Hristos.

„Această femeie, în ziua Judecății, va judeca o altă femeie care a avut același necaz, dar care l-a înfruntat diferit. Și nu va avea îndreptățire să spună lui Dumnezeu: „De vreme ce nedreptatea a fost atât de mare față de mine, ce aș fi putut să fac?”

Nu putem spune că Dumnezeu dă unora putere, iar altora nu. Când iertăm orice ne-ar fi făcut aproapele, atunci ne asemănăm cu Dumnezeu”.

________________________

Sursă: Mărturie athonită, Fragment din cartea Arta Mântuirii, Omilie ținută la o întrunire a creștinilor din Diaspora, 1989: https://marturieathonita.ro/daca-iertam-vom-fi-iertati-iii-2/

Ți-a plăcut acest articol? Share pe:

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.