Până nu le vom primi pe toate ca din mâna lui Dumnezeu nu ne vom elibera de neliniștea interioară – Mitropolitul Antonie de Suroj

Articol scris de Ana-Maria Postolache

După ce Dumnezeu ne luminează mintea și ne trezește prin glasul conștiinței, nu ne rămâne decât să ne petrecem restul vieții în credință și smerenie.

Creștinul adevărat, trăitor al Evangheliei, nu se tulbură de nimic din cele care i se întâmplă. El primește necazurile ca pe un test de credință, ca pe un prilej de vindecare sufletească, sporire duhovnicească, ori ca pe o șansă de ispășire a păcatelor săvârșite.

Din multa noastră credință în Dumnezeu ne vine liniștea sufletească. Însă cei mai mulți oameni trăiesc astăzi într-un stres copleșitor, într-o agitație necontenită, și nu-și pot găsi pacea și împlinirea în nimic din cele pe care le oferă lumea.

Primul lucru pe care trebuie să învățăm să-l facem, spune Mitropolitul Antonie, este să ne acceptăm viața cu tot ceea ce ne oferă ea: „toate împrejurările, toți oamenii care au intrat în ea – uneori, atât de dureros, trebuie acceptați”.

Dacă nu vom face aceasta și nu vom accepta viața ca din mâna lui Dumnezeu, „nu vom putea scăpa de captivitatea interioară și de protestul interior”. Tot timpul vom fi nemulțumiți de ceva, iar această răzvrătire se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu ne supunem cu smerenie sub mâna Lui cea iubitoare.

„Oricât am spune „Doamne, vreau să fac voia Ta!”, din adâncurile sufletului răbufnește un strigăt: „Dar nu în asta! Nu aici!… Da, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, însă nu pe acest aproape! Sunt gata să accept totul din ce-mi vei trimite, însă nu ceea ce-mi trimiți de fapt…”

Și așa ajungem să ne îmbolnăvim din cauza stării noastre permanente de nemulțumire. Mereu ne dorim altceva decât este, și aceasta este cauza principală pentru care îndurăm ispite, nu avem liniște, pace, dragoste și bucurie în suflet.

Dumnezeu ne trimite zilnic oameni și creează conjuncturi care să ne arate stadiul în care ne aflăm în ceea ce privește nivelul nostru de acceptare și supunere față de pronia Lui.

Mitropolitul Antonie spunea că Dumnezeu ni-l trimite pe aproapele nostru, pe cel pe care nu-l respectăm, nu-l iubim, ca să ne pună la încercare. El ne pune o întrebare fundamentală: „Pocăința ta, cum este ea, doar cuvinte sau și fapte?”

Dar noi nu înțelegem această cercetare a lui Dumnezeu, ne învârtoșăm inimile și ratăm această șansă de smerire, de tămăduire a sufletului.

Dacă nu ne vom smeri și nu le vom primi pe toate ca din mâna lui Dumnezeu, nu vom avea niciodată pace în suflet și nu ne vom îndrepta pe calea ce duce la Dumnezeu.

„Vom căuta mereu o altă cale, deși singura cale este Domnul Iisus Hristos”, după cum Însuși a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Sursă: Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre credință și îndoială, Editura Cathisma, 2009

Citeşte mai multe despre:

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.