Cel mai mare lucru de care vom fi întrebați la Judecată este acesta: De ce nu am IUBIT? De ce nu am dat mai multă atenție semenilor noștri?
„Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau.
Părintele Arsenie Papacioc
Străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.” (Matei 25, 32-46).
Însuși Mântuitorul ne arată că vom fi judecați după faptele milei și ale iubirii, întrucât acestea ne apropie de asemănarea cu Dumnezeu. În chipul celui de lângă noi, aflat în dificultate, se află Însuși Hristos. Iar de-l vom milui pe el, Dumnezeu va primi fapta noastră bună, care dacă este făcută din dragoste, poate acoperi mulțime de păcate.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că nu vom fi judecați atât pentru că am făcut fapte rele, ci pentru că de cele bune n-am grijit și pe aproapele nu l-am iubit.
„Băgați de seamă – spunea Părintele Arsenie Papacioc – iubirea e un criteriu de judecată! Evanghelia care se citește la Duminica Judecății de apoi este aceasta: Am fost bolnav, și nu M-ați îngrijit. Am fost însetat și nu Mi-ați dat să beau. Am fost flămând, și nu M-ați săturat. Vorbește numai de iubire.
Cel mai mare lucru de care vom fi întrebați la Judecata de apoi este acesta: De ce nu am dat mai multă atenție semenilor noștri?” De ce ai urât? Dovadă că tu nu ai iubit, nici măcar nu l-ai respectat, că-i ființă omenească. L-ai urât. Că nu-l mai recunoști ca ființă omenească din momentul din care îl urăști. Și atunci ne osândim cu asta.”
Părintele Arsenie acuza și vorbirea de rău, judecarea sau bârfa, care sunt păcate foarte mari. La judecată nu ne vom putea justifica prin faptul că toți au vorbit de rău.
„Vorbești de rău cu atâta ușurință și cu atâta motivare intimă. E un păcat foarte mare. Nu numai că nu-l iubești, dar îl dușmănești, îl urăști. Atunci tu ai făcut crimă, nu dragoste.“
Milostenia are mare trecere înaintea lui Dumnezeu, Care a zis: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13). Ne putem referi atât la faptele milei creștine, cât și la sentimentul de milă și compătimire față de cei aflați în nevoi.
„Milostenia nu este numai să dai din traistă. Milostenie este că accepți pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebui să știi să-i faci o mângâiere, să-i descrețești fruntea.”
Atunci când nu avem posibilitatea fizică sau materială de a ajuta pe un om necăjit, ne putem ruga pentru el, și aceasta se numește milostenie sufletească.
„La săraci, poți să faci o rugăciune scurtă: Doamne, miluiește-l!, dacă nu poți să-i dai, că ești în tramvai și el este pe trotuar. Întrebarea se pune, cum ne este inima noastră în legătură cu suferința din jur?“
Atunci când ne grăbim să facem bine aproapelui nostru din tot sufletul, ne umplem de toată virtutea, ne luminăm de slava lui Dumnezeu, dobândim apărarea Lui și ne facem auziți în rugăciunile noastre, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Să ne iubim, așadar, unii pe alții, și vom fi iubiți de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă răbdare întraolaltă, și va fi și El cu îndelungă răbdare față de păcatele noastre. Căci iertarea greșelilor noastre o aflăm în iertarea fraților. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea noastră față de aproapele.”
