Peștera Sfintei Teodora de la Sihla - locul unde te simți odihnit, în pace, și mai aproape de cer (video)

Sfânta Teodora de la Sihla este una din cele mai cunoscute și iubite sfinte pe care neamul nostru românesc le-a odrăslit.

Părintele Ioanichie Bălan o numește „o smerită făclie aprinsă în Carpați”. Ea a purtat în inima ei cele mai alese virtuți ale poporului nostru credincios: credința, smerenia și ascultarea”.

Sfanta Teodora de la Sihla: Theodoros.art

Nu multe femei au avut tăria de a lua asupra lor jugul cel greu al prea asprei pustnicii, ducând o viață de mare asceză și nevoințe duhovnicești, neținând seama de firea femeiască plină de slăbiciuni și neputințe. Căci unde Dumnezeu voiește, se biruiește rânduiala firii.

Mulți credincioși, ajungând la locurile unde ea a s-a ostenit în singurătate, în post și rugăciune de foc, închinându-se la peștera ei și mergând pe urmele ei, pot simți încărcătura spirituală a acestor meleaguri, și se pot bucura sufletește de frumusețea sălbatică a munților Neamțului.

Peștera Sfintei Teodora se află în pădurea răcoroasă din preajma Schitului Sihla. Mulți alți pustnici, neștiuți încă de nimeni, au viețuit, și poate chiar viețuiesc și astăzi în crăpăturile stâncilor din această pădure, sfințind pământul cu nevoințele lor.

Părintele Ioanichie Bălan, care a întocmit biografia Sfintei Teodora și a alcătuit acatistul ei, spune că prima ei chilie a fost lângă bisericuța din lemn. Aici a petrecut mulți ani în priveghere și rugăciune neîncetată.

Video:

Dornică a afla un loc mai tainic pentru nevoințele sale, Sfânta Teodora a găsit la 50 de metru mai departe de chilie o peșteră mică, rece și întunecoasă, care a rămas ca loc de pelerinaj spre mângâierea pelerinilor și a iubitorilor de sfinți români.

La Peștera Sfintei Teodora se poate ajunge din curtea Schitului Sihla, sau direct prin pădure, înainte de a intra în mănăstire. Se merge pe poteci de munte, printre galerii de stânci și brazi falnici.

Pe peretele de la intrarea în peșteră se poate vedea icoana Sfintei Teodora, și o altă reprezentare grafică a vieții sale în pustie, asemănătoare Sfintei Maria Egipteanca, unde este înfățișată la o vârstă înaintată.

În peșteră se intră printr-un coridor îngust, care are o lungime de 6 metri. Luminițele aurii ale lumânărilor care stau mereu aprinse în interiorul peșterii se pot întrezări încă de la intrare.

Peștera emană o boare răcoritoare de sfințenie, care îndeamnă la tăcere și meditație. Lumânările pe care le aprind credincioșii creează o atmosferă prielnică rugăciunii și un loc în care credincioșii își pot afla odihnă sufletelor.

Încăperea este atât de mică încât nu se poate sta în picioare, ci numai în genunchi, simțind răceala pământului și umiditatea care persistă inclusiv în mijlocul verii.

În liniștea peșterii, pelerinii petrec câteva minute cufundați într-o stare de veghe, înălțând rugăciuni către Sfânta Teodora, cerând mijlocirea și ajutorul ei.

În fundul peșterii se află un fel de prispă afumată de foc, spune Părintele Ioanichie Bălan, pe care sfânta se întindea ca într-un pat pentru a se odihni, și pe care o folosea și ca loc de rugăciune.

În această peșteră rece și întunecoasă s-a nevoit Sfânta Teodora îndurând gerul aspru al iernii și umiditatea verii cu trupul aproape gol.

A viețuit aici zeci de ani, neștiută de nimeni, decât numai de duhovnicul ei, cel care a îndrumat-o spre această viețuire mai presus de fire, intuind în ea această chemare dumnezeiască spre pustnicie.

Viața în pustie este mult mai grea decât viața de obște în mănăstire. Pustnicii nu au pe nimeni care să-i ajute la vreme de necaz, să-i povățuiască, să-i întărească. Ei au numai pe Dumnezeu ca sprijin și mângâierea cea caldă a Duhului Sfânt Care își face sălaș în inima celor care iubesc pe Dumnezeu și se nevoiesc pentru El.

Iată ce frumos scrie Arhimandritul Ioanichie Bălan despre această mare sfântă a ortodoxiei românești:

„Aici s-a luptat ea toată viața cu sine, cu trupul, cu frigul, cu foamea, cu gândurile și cu diavolii. Aici a vorbit Cuvioasa Teodora cu Domnul nostru Iisus Hristos prin cea mai curată rugăciune posibilă firii noastre omenești. Aici s-a săvârșit cu pace cea mai râvnitoare călugăriță a monahismului nostru și poate cea mai credincioasă fiică a neamului românesc”.

Necontenit cărările care duc la peștera Sfintei Teodora sunt străbătute de credincioși, care găsesc aici un popas de rugăciune. În adâncimea peșterii ei intră cu evlavie ca într-un mic paraclis. Totul aici este simplu și smerit, iar caracterul peșterii reflectă modul aspru de viețuire al sfintei.

Nu departe de peșteră se află fântânița Sfintei Teodora – care nu este de fapt nici izvor, nici fântână, ci o scobitură în piatră, în vârful unei stânci în care se adună apă de ploaie, pe care sfânta o folosea pentru băut și pentru a se spăla. Se spune că această apă este tămăduitoare, dacă se ia cu credință.

După ce a murit duhovnicul ei, n-a mai știut nimeni de dânsa. Dar prin pronia lui Dumnezeu, a fost descoperită de doi călugări care au observat cum niște păsări vin zilnic și iau pâine în cioc și zboară în pădure. Au bănuit că este vreun pustnic ascuns în munți și au urmărit păsările. Când au ajuns la peșteră, au văzut-o pe Sfânta Teodora înălțată de pe pământ în rugăciune, înconjurată de o lumină orbitoare.

Pentru viețuirea ei cea asemenea îngerilor și pentru jertfa cea mai presus de înțelegere și dragostea fierbinte pentru Dumnezeu, poporul nostru i-a oferit cinstirea cuvenită, numărând-o în ceata sfinților.

Ea a devenit ocrotitoare a călugărilor, model de sfințenie pentru numeroși pustnici, rugătoare și mijlocitoare pentru mântuirea tuturor românilor.

„Vizitarea peșterii în care Sfânta Teodora s-a nevoit este un îndemn creștinesc la o trăire cât mai sfântă în dragoste și rugăciune”.

Urcând spre biserica unde și-a avut prima chilie, și apoi spre peșteră, simți un „fior sfânt, capul se pleacă în semn de rugăciune, gândurile se adună și cugetele se umilesc. Un glas de taină te îmbie spre o viață mai curată, mai aproape de Iisus Hristos”.

Chiar dacă cinstitele sale moaște au fost înstrăinate, prezența Sfintei Teodora în aceste locuri în care s-au nevoit poate fi simțită de orice pelerin. Duhul ei petrece aici, printre bătrânele stânci.

Părintele Ioanichie spune că la Sihla, omul pare mai mic, și nu din cauza stâncilor mari, ci datorită vieții Sfintei Teodora, care aduc în inimă smerenie și dor de sfințenie.

La fel ca și în alte locuri în care au petrecut sfinții și care poartă duhul lor rugător, la Sihla, grijile mărunte al vieții, cugetele și dorințele noastre deșarte se astâmpără.

„Aici omul se simte trecător și străin pe pământ”, descoperind în inima lui o altă chemare, spre viața cea tainică a sufletului, care este veșnică, spre rugăciune, spre contemplarea lui Dumnezeu și a veșniciei.