Învățături despre BOALĂ – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Sfinții Părinți au cele mai calde și totodată surprinzătoare povețe în ceea ce privește bolile, necazurile și suferirea lor. Sfântul Teofan Zăvorâtul, în scrisorile sale către cei pe care i-a cercetat pe când se afla în zăvorâre, spune că bolile sunt de Dumnezeu, și dacă tot ce este de la Dumnezeu este, cu atât mai încredințați să fim că și bolile noastre tot de la El sunt. Această concluzie este spre a ne fi nouă nădejde că tot Domnul este mângâietorul nostru în suferință, ca Cel care cunoaște cel mai bine rana și alifia de trebuință.

Nădejdea bolnavilor

Vocea care ne insuflă descurajarea „nu vei rezista” este de la cel rău. Dar noi trebuie să-i răspundem: da, dar nici nu mă gândesc să rezist de unul singur, ci nădăjduiesc că Milostivul Dumnezeu nu mă va lăsa singur, ci mă va ajuta să țin piept tuturor încercărilor, fără să las în inima mea să încolțească spinii cârtirii celei păcătoase.

Nu trebuie să privim cu mohorâre la neputințele care ne ating, pentru că ele arată mai degrabă mila și luarea-aminte a Domnului față de sufletul nostru.

“Însuflețiți-vă și priviți cu veselie în ochii bolii! Lăsați închipuirile de tot felul, căci ele vor veni și se va aprinde o pornire spre ceartă cu toată lumea și alte rele. Fiți senin!

Gândiți-vă că Dumnezeu v-a ținutit acasă prin această boală ca să nu pățiți ceva mai rău pe drumuri. Rugați-vă ca Domnul să binevoiască a vă face sănătos. Gândurile de deznădejde ale oricărui bolnav sunt cu totul netrebnice. La mijloc e vrăjmașul care aduce tulburare cu proorocia lui vicleană, clătinând credința și alungând liniștea din inimă.“

De ce trimite Dumnezeu boala

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne îndeamnă să ne deprindem cu cugetarea cea sănătoasă despre boli, și anume că acestea ne sunt nouă spre bine. Sunt boli a căror vindecare este oprită de Dumnezeu sau întârziată, tocmai pentru că El vede că boala ne este mai de trebuință pentru mântuire decât sănătatea.

Omul bolnav trebuie să stăruie în rugăciune și să ceară de la Dumnezeu pocăință, înmuierea inimii, ca să vadă unde a greșit și să se arate cu părere de rău înaintea Lui. Nepăzirea darului sănătății este și el un lucru păcătos pentru care putem fi mustrați la un moment dat în viață. Aceasta înseamnă trăirea unei vieți neorânduite, dezechilibrate, lipsite de dreaptă socoteală.

Dumnezeu trimite boala uneori ca pe o pedeapsă, alteori spre învățare de minte, ca omul să-și vină în fire. Alteori, boala vine ca să îl izbăvească de un necaz mai mare ce ar putea veni asupra lui chiar sănătos de ar fi. Mai este un caz în care boala apare pentru ca omul să învețe sau să își arate răbdarea, sau în care cel lovit să se curățească de vreo patimă neplăcută Domnului.

Cel sănătos cu anevoie își aduce aminte de acel final al vieții de care nu poate scăpa nimeni. De aceea trimite Dumnezeu uneori boala, pentru ca aducerea aminte de moarte să facă pe cel bolnav a se îngriji de sfârșit și de starea sufletului său pe care l-a ignorat toată viața.

Între răbdare și cârtire

Sănătatea șubrezită poate să șubrezească și mântuirea sufletului când din gura bolnavului se aud cuvinte de cârtire și strigăte de nemulţumire. Lucrul de care are nevoie cel bolnav nevoie este răbdarea senină și supusă lui Dumnezeu, folosite în duhul credinţei. Omul bolnav să nu se poarte după toanele sale. Boala ne învaţă să fim smeriți și ne curățește de răzvrătire, împotrivire și nerăbdare.

Răbdarea este una din cele mai grele dar în același timp cele mai mântuitoare “atitudini“ în fața bolii. Așa îi învăța părintele Teofan Zăvorâtul pe discipolii săi: „Răbdați și mulțumiţi lui Dumnezeu, spunând în sinea dumneavoastră: Această boală este pentru păcatele mele mari și nenumărate. Domnul îmi ia puterile ca prin aceasta să mă facă mai înfrânat. El nu mai ştie cum să mă îndrepte altfel. A încercat și cu mila, și cu necazurile, și nimic nu a folosit. “

Un alt sfat al părintelui Teofan Zăvorâtul pentru cei bolnavi este să rabde cu seninătate în clipa întețirii suferinţelor prin aducerea aminte a bărbăției și a răbdării tuturor sfinţilor, îndeosebi a mucenicilor în fața chinurilor și torturilor. Ne este greu și să ne închipuim ce au pătimit aceia. De altfel, tuturor prin multe necazuri li se cuvine a intra în Împărăția Cerurilor. Calea într-acolo este crucea luată de bună voie, sau trimisă de Dumnezeu.

Înnoirea omului bolnav

Omul care a trecut prin boală și s-a însănătoșit, se simte cu totul înnoit, trupește și sufletește. Este acum mai senin, mai liber, mai îngăduitor față de neputința celor din jur, și mai pașnic la inimă.

Din punct de vedere al refacerii puterilor, felul mâncării este un lucru secundar. Lucrul de căpetenie îl constituie mâncarea proaspătă, aerul curat, și, mai presus de toate, liniștea inimii care ajută la curățarea sângelui și la întărirea inimii. Postul este cel mai bun mod de a păstra sănătatea și de a o face să înflorească.