În trecut, oamenii se iertau în tăcere, în modul cel mai firesc

Viața în trecut era mult mai simplă. Din toate punctele de vedere. Înșiși oamenii erau mai simpli în gesturi, în emoții, în gândire.

Simplitatea este foarte aproape de naturalețe, iar naturalețea este o trăsătură foarte valoroasă.

Iertarea este o mare tacere

Iertarea este o mare tacere

Un om simplu este întotdeauna plăcut și discret. Nu încurcă pe nimeni. Își vede de treabă, cum s-ar zice. Este ascultător când trebuie. Este primitor, lipsit de răutate și de vicleșug.

Nu gândește răul. Nu își face multe griji. Nu se pierde cu firea în situațiile dificile. Nu devine stresat.

A fi simplu înseamnă a fi realist și smerit.

Înainte vreme, inclusiv iertarea între oameni se petrecea la modul cel mai simplu, spune Mitropolitul Antonie de Suroj.

Iertarea nu se „dădea” prin multe cuvinte. Dimpotrivă. Se făcea în mod tacit. Ea venea de la sine, fiind considerată un lucru firesc.

„Oamenii se iertau în tăcere, pur și simplu”.

Cel care greșea intra în casă, iar cel care trebuie să îl ierte, îl așeza la masă. Începeau să vorbească despre viață, despre vreme, despre lucrurile obișnuite, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

„Și așa se înțelegea că tot ce era de iertat era iertat, și tot ce era de spus s-a spus în cele câteva cuvinte”: „Dă, Doamne, să fie ploaie!”

Această iertare firească avea loc în toate relațiile, fie în familie, fie între vecini.

„Soțiile își iertau soții în tăcere”.

Nu făceau un tărăboi, nu iscau ceartă. Nu făceau scandal mare în casă. Dimpotrivă, aveau o demnitate plină de smerenie.

„Așa, supărate, ele tot una făceau: mâncare, spălau, adormeau copiii, iar seara se așezau toți la masă și rupeau din aceeași mămăligă toți”.

Nici nu aveau încotro, căci trăiau sub același acoperiș și trebuiau să fie în pace.

„Mămăliga aceea era pâinea împăcării, căci ce folos să stai supărată? Tot va trebui să dormi în același pat… Și paturile, în alte vremuri, erau înguste, nu se putea dormi decât unul lângă altul… Așa și iertau, în tăcere”.

Citește șiCine trebuie să-și ceară iertare primul?

Bărbații trebuiau și ei să contribuie la această iertare. Cei care cunoșteau valoarea femeii în casă își cereau iertare îngenunchind înaintea ei ca înaintea unei icoane.

„Puțini înțelegeau că, dacă soția va pleca, va cădea casa. Dar asta se făcea în ascuns și nimeni, niciodată, nu știa. Era o taină!”

Iertarea fără certuri și zgomot se făcea și între vecini. Chiar dacă se supărau unul pe altul, după un timp uitau pricina supărării. Nu țineau ranchiună.

„Tăceau mult supărați, nu-și vorbeau o vreme, și apoi intrau în ogradă și cereau ceva: o sapă, o cană de făină, ceva… Celălalt îi dădea, desigur, și tăcea. Și așa se iertau. În tăcere”.

Mai ales în sat, viața era foarte simplă și autentică. Iar vecinii chiar nu trăgeau niciun folos din certuri. Aveau nevoie de ajutorul celuilalt la treburile câmpului.

„Pe vremuri, vecinii se ajutau unii pe alții și înțelegeau că toamna, la culesul viei, și primăvara, la prășit, nu era loc de sfadă. Trebuia să fie gata împăcați!”

Curios este că iertarea se petrecea întotdeauna în chipul cel mai natural, fără ca cineva să-și ceară propriu-zis iertare sau scuze.

Citește și – Fără iertare, lumea ar fi un loc sălbatic, iar viața pe pământ de neîndurat

Singura dată când luau iertăciune verbal unul de la altul era la duminica, înainte de a merge la Biserică pentru a participa la Sfânta Liturghie.

Iar când vreo femeie se ducea la alta să își ceară iertare, cealaltă nu o ierta direct, ci îi spunea:

„Da’ ce, de-amu te-ai pornit?” Ăsta era semn că nu e nimic de iertat, de spus, sau de adăugat. Era semn de pace între oameni”.

La drept vorbind, iertarea nu se face prin cuvinte, pentru că vorbele nu pot răscumpăra durerea pricinuită.

„Ce, parcă, poți șterge o durere, o trădare, o supărare cu două cuvinte? Eu și acum tac sau răspund din inerție. Pentru mine iertarea nu se cere cu cuvinte, ci cu fapte”.

Fapta cea mai mare de care poate da dovadă cel care a greșit este să renunțe la orgoliu și să vină la celălalt.

„Numai faptul că omul și-a călcat pe orgoliu și a intrat pe poarta vieții tale, înțelegând că nimicurile vieții azi sunt și mâine nu vor mai fi, trebuie să te îndemne pe tine, cel năpăstuit, să uiți de propriul orgoliu și să-l primești! Viața e scurtă, judecata lungă”.

Nimeni nu își poate cere iertare dacă nu se smerește. Asemenea și cel care trebuie să ierte. Iar puterea de a ierta ne-o dă Dumnezeu.

„Aștepți să te pună la masă, și dacă te-a poftit la masă, scoți o pâine… Pâinea Împăcării. Și el un pahar de vin. Și vorbiți despre vreme și că e bine că e pace. Iertarea este o mare tăcere”.

Cuvintele nu mai au azi nicio valoare. Oamenii le folosesc cu atâta ușurință încât nu nimeni nu le mai prețuiește.

„Tăcerile au devenit însă de neprețuit, căci omul care n-are cuvinte, trebuie să-și împlinească vrerea prin fapte!”

Citește șiIertarea nu se dă pe merit, ci pe temeiul dragostei…

Sursă articol: Mitropolitul Antonie de Suroj, Cuvinte Ortodoxe: https://www.cuvinteortodoxe.ro/inainte-vreme-oamenii-se-iertau-in-tacere/

Citeşte mai multe despre:

*Sfaturile și orice informații despre sănătate disponibile pe acest site au scop informativ, nu înlocuiesc recomandarea medicului. Dacă suferiți de boli cronice sau urmați tratamente medicamentoase, vă recomandăm să consultați medicul dumneavoastră înainte de a începe o cură sau un tratament naturist, pentru a evita interacțiunea. Prin amânarea sau întreruperea tratamentelor medicale clasice vă puteți pune sănătatea în pericol.


Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.