Cel care se lasă stăpânit de duhul TRISTEȚII pierde dragostea și bunătate față de aproapele său – Sfântul Serafim de Sarov

Sfântul Serafim de Sarov numește întristarea un duh rău. Și ca orice duh rău, ea este semănată de diavol.

Noi ne lăsăm pradă întristării crezând că este o stare de spirit normală, firească, pe care suntem îndreptățiți să o avem din când în când, neștiind că este o ispită de la cel rău, care ne sustrage toată energia de a gândi, simți sau face binele.

„Nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul”.

Tristețea este una din cele mai dăunătoare patimi sau boli ale sufletului. Această cursă o întinde vrăjmașul îndeosebi celor sensibili sau mai slabi din fire, aducându-i ușor într-o stare de păcătuire sau de deznădejde soră cu moartea.

Tristețea răpește sufletului puterea de a dori și a face binele. Ea așază pe ochiul minții o negură deasă prin care nu mai poate vedea limpede nimic.

Pentru starea rea în care se află, cel întristat dă de multe ori vina pe cei din jur și ajunge chiar să-i disprețuiască.

„Uneori, duhul cel rău al întristării pune stăpânire pe suflet și îl lipsește de umilința și bunătatea față de frați, și dă naștere la repulsie față de orice conversație”.

Cel care cade în tristețe își pierde cele mai de preț virtuți ale sufletului: dragostea, răbdarea, blândețea, bunătate, cinstirea față de semeni. Își pierde vigoarea iubirii și a bucuriei de a împărtăși tot ce e mai bun și mai frumos.

„Atunci sufletul evită oamenii, crezând că aceștia se află la originea tulburării sale, și nu înțelege că pricina tulburării sale se află într-însul”.

Cel mâhnit suferă în tăcere și se însingurează. Nu dorește să comunice cu nimeni, și zace în întuneric și în cumplită deznădejde, nelăsându-se ajutat de nimeni.

„Sufletul plin de întristare și parcă scos din minți este incapabil să accepte în pace sfaturile bune ce i se aduc, sau să răspundă cu umilință la întrebările ce i se pun”.

Tristețea este o stare potrivnică lui Dumnezeu deoarece ea arată lipsa de credință și de nădejde în mila și ajutorul lui Dumnezeu.

Mai mult decât atât, este un „simptom” al mândriei, una din cele mai cumplite boli ale sufletului și pricina pentru care îngerii au căzut din cer și s-au făcut dușmani ai lui Dumnezeu și ai oamenilor.

Sfântul Serafim de Sarov spune că leacul cel mai folositor pentru tristețe este smerenia inimii.

„Primul medicament cu ajutorul căruia omul își află în curând mângâiere sufletească este smerenia inimii, așa cum ne învață Sfântul Isaac Sirul”.

Cel trist este mândru pentru că în starea lui, nu cugetă cu smerenie. Este revoltat, răzvrătit, nemulțumit pentru ceva, frustrat și necăjit că nu i s-a împlinit o dorință sau o poftă.

Dimpotrivă, cel smerit și lipsit de mândrie, se lasă cu credință în grija și voia lui Dumnezeu și le primește pe toate cu supunere și ascultare. Cel smerit nu poate fi rănit niciodată de săgețile mândriei, întristării sau al oricărui fel de duh viclean.

______________________

Boala tristeții se naște din lașitate, din trândăvie, din grăirea în deșert și din plictiseală, spune Sfântul Serafim. De aceea ea se tratează cu rugăciune, cu abținerea de la grăirea în deșert, prin lucru de mână, prin citirea Sfintei Scripturi și prin răbdare. Se tratează și cu veselie: prin rostirea unui „cuvânt bun, prietenos sau plin de veselie”.

______________________

Sursă: Ortodoxia pentru tineri, Învăţături ale Sfântului Serafim de Sarov: https://ortodoxiatinerilor.ro/sfaturi-sfinti-parinti/sfantul-serafim-de-sarov/18090-invataturi-sf-serafim-de-sarov