Nimeni nu ne iubește mai mult decât Cel ce S-a răstignit pentru noi

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13), spune Mântuitorul ucenicilor Săi, dându-le lor, și nouă prin ei, porunca cea nouă: să ne iubim unii pe alții, așa cum El ne-a iubit pe noi.

Mai mare dragoste ca cea pe care ne-o poartă Dumnezeu nu există nicăieri, nici pe pământ, nici în cer, niciunde. Pentru că Tatăl nostru ceresc L-a dat pe singurul Său Fiu ca să moară pentru noi.

 

Fiul lui Dumnezeu S-a deșertat de slava Sa, a luat chip de rob făcându-se om ca noi, și luând asupra Sa păcatele noastre, le-a răstignit pe cruce, ca noi să avem viață prin El.

Hristos Domnul a murit în locul fiecăruia dintre noi. Cine ne poate oferi o dragoste mai mare ca aceasta? Cu toții eram blestemați la moarte înainte de venirea Lui, din pricina păcatului lui Adam. Pătimirile Domnului au fost prețul de răscumpărare pentru noi.

Noi ne plângem că unii nu ne împărtășesc iubirea, că nu simt dragoste pentru noi, că suntem singuri, că nu avem pe nimeni, neștiind că Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne putem noi închipui.

El este alături de noi permanent, nu ne părăsește nici o clipă. Noi suntem cei care ne depărtăm de El prin păcatele pe care le săvârșim. Dumnezeu este Iubire, de aceea nu poate să nu ne iubească.

Arhimandritul Sofronie Saharov, înainte de pleca la Muntele Athos, avea o rugăciune fierbinte pentru lume. Se ruga îndelung, cu lacrimi, pentru cei împilați, pentru cei săraci, pentru cei neajutorați, și-I cerea lui Dumnezeu:

„Caută un mijloc și mântuiește lumea: pe noi toți cei răzvrătiți și cruzi…”.

Spre sfârșitul nopții, extenuat, i-a venit în minte un gând:

„Dacă eu, cu toată puterea inimii mele, compătimesc omenirea întreagă, cum să-L înțeleg pe Dumnezeu, Care privește cu indiferență la suferințele atâtor milioane de oameni zidiți de El Însuși? De ce oare îngăduie El atâta violență?”

Cu aceste cuvinte adresându-se lui Dumnezeu, Îl întreba cu îndrăzneală: „Unde ești Tu?” Atunci a auzit în inima lui aceste cuvinte: „Oare tu te-ai răstignit pentru ei?”

Aceste cuvinte erau blânde, și veneau de la Cel răstignit. După acest răspuns, care a venit tot printr-o întrebare, prin Duhul Sfânt, Părintele Sofronie a înțeles că noi toți, și numai noi, suntem vinovați de răul care se află astăzi în lume.

„Dumnezeu S-a arătat pe Sine în trupul nostru, așa cum este El. Noi nu numai că L-am respins, noi L-am omorât, dându-L la moarte de necinste. Eu am văzut, cu duhul, că pricina chinurilor omenești nu este lipsa de compasiune a lui Dumnezeu față de noi, ci, în mod exclusiv, reaua întrebuințare de către oameni a darului libertății […].

În disputa mea cu Dumnezeu – El a învins. La început m-a cuprins o rușine amară pentru gândul meu nebun și mândru: ca și cum eu aș fi mai compătimitor decât El”.

Arhimandritul Sofronie a mărturisit apoi că în urma acestei experiențe nu numai că nu a fost osândit de Dumnezeu „pentru obrăznicie”, ci a simțit revărsându-se asupra capului său o binecuvântare prisositoare.

„Am înțeles mai târziu că și acea rugăciune de compătimire nu fusese altceva decât acțiunea Lui în mine”.

Tot lucrul bun pe care îl putem face este de la Dumnezeu. Niciodată nu trebuie să Îl învinovățim pe Dumnezeu pentru răul din lume, pentru că nimeni nu ne iubește mai mult decât El. El a făcut totul pentru ca noi să ne mântuim. Să prețuim libertatea pe care Dumnezeu ne-a dat-o și ne-o respectă și să alegem calea cea bună, care duce spre lumina Învierii. 

Sursă: Altarul Credinței, Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, trad. Părintele prof. Teoctist Caia, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001: http://altarulcredintei.md/oare-tu-te-ai-rastignit-pentru-ei/